„Fratele Refuză să o Pună pe Mama într-un Azil: Dar Nici Nu Vrea să o Ia la El. Mă Simt Vinovată, Ca și Cum Aș Fi o Fiică Nepăsătoare”
De trei luni încoace, fratele meu, Mihai, mă scoate din minți în legătură cu mama noastră. După accidentul vascular cerebral, suferă de deficiențe cognitive severe, uită multe lucruri și îngrijirea ei este incredibil de dificilă. Practic, se comportă ca un copil mic, iar eu nu am nici puterea, nici timpul necesar. Soluția cea mai bună pare să fie găsirea unui azil, dar Mihai este categoric împotrivă. Nu vrea să o ducă într-un azil, dar nici nu vrea să o ia la el. Mă simt vinovată, ca și cum aș fi o fiică nepăsătoare.
Mama noastră, Lidia, a fost întotdeauna stâlpul familiei. Ne-a crescut singură după ce tata a murit când eram mici. A muncit în două locuri de muncă pentru a ne asigura tot ce aveam nevoie. Acum, după accidentul vascular cerebral, este doar o umbră a ceea ce a fost. Uită să mănânce, nu-și amintește numele noastre jumătate din timp și are nevoie de supraveghere constantă. Este sfâșietor să o vezi așa, dar este și incredibil de epuizant.
Mihai și cu mine am avut nenumărate certuri despre ce să facem. El insistă că a o pune într-un azil ar însemna să o abandonăm, că îi datorăm să avem grijă de ea noi înșine. Dar el nu înțelege ce efort implică. El locuiește în alt oraș și ne vizitează doar o dată pe lună. Nu vede luptele zilnice, nopțile nedormite, grija constantă. Nu are idee cum este să fii îngrijitorul principal.
Am încercat să-i explic asta, dar pur și simplu nu înțelege. Mă acuză că sunt egoistă, că vreau să scap de ea pentru a-mi recupera viața. Dar nu este vorba despre asta. O iubesc pe mama și vreau ce este mai bine pentru ea. Doar că nu cred că mai pot oferi asta. Sunt epuizată, atât fizic, cât și emoțional. Mă simt ca și cum aș eșua, că nu fac destul. Dar nu știu ce altceva să fac.
Am căutat aziluri și sunt unele foarte bune. Locuri unde ar primi îngrijirea și atenția de care are nevoie, unde ar fi în siguranță și confortabilă. Dar Mihai nici nu vrea să audă de asta. Spune că este exclus, că trebuie să găsim altă soluție. Dar ce altă soluție există? Nu pot continua așa singură.
Am încercat să obțin ajutor de la alți membri ai familiei, dar toți au viețile lor, responsabilitățile lor. Nimeni altcineva nu este dispus sau capabil să preia povara. Sunt doar eu. Și mă simt atât de singură. Mă simt ca și cum m-aș îneca și nu este nimeni acolo să mă salveze.
Știu că a o pune într-un azil ar fi cel mai bun lucru pentru amândouă. Ea ar primi îngrijirea de care are nevoie, iar eu aș putea să am grijă de mine din nou. Dar vinovăția este copleșitoare. Mă simt ca și cum aș trăda-o, ca și cum aș renunța la ea. Și criticile constante ale lui Mihai nu ajută. Mă face să mă simt ca o fiică îngrozitoare, ca și cum aș eșua în cel mai rău mod posibil.
Nu știu ce să fac. Mă simt prinsă, ca și cum nu există o soluție bună. Vreau doar ce este mai bine pentru mama mea, dar nu mai știu ce este asta. Tot ce știu este că nu mai pot continua așa. Ceva trebuie să se schimbe, dar nu știu cum să fac asta să se întâmple. Mă simt pierdută și nu știu unde să mă îndrept.