„Ai familia ta acum, Mia! Nu mai ai ce căuta aici!” – Povestea unei despărțiri tăcute

„Ai familia ta acum, Mia! Nu mai ai ce căuta aici!”

Cuvintele mamei au căzut ca o ploaie rece peste umerii mei, chiar în pragul casei unde am crescut. Era o după-amiază mohorâtă de noiembrie, iar cheile vechi, atârnate de degetele mele, păreau dintr-odată inutile. Am rămas blocată în ușă, cu o pungă de haine vechi în mână și cu inima bătându-mi nebunește. Tata nici măcar nu s-a ridicat de pe fotoliu; privea la televizor, prefăcându-se că nu mă vede.

— Mamă, doar am venit să iau niște acte din sertarul meu… Am și sunat înainte, am lăsat mesaj pe WhatsApp, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura.

— Nu mai ești copilul nostru. Ai bărbat, ai casă. Ce tot cauți aici? Nu vezi că ne deranjezi? a răspuns mama, cu o răceală pe care nu i-o știam.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. În mintea mea, casa asta era mereu deschisă pentru mine. Chiar dacă nu mai locuiam acolo de trei ani, tot mă simțeam parte din ea. Îmi aminteam serile când stăteam cu tata la povești în bucătărie sau diminețile când mama îmi făcea cafea înainte să plec la facultate. Dar acum, totul părea șters cu buretele.

Am lăsat punga jos și am intrat în camera mea veche. Pereții erau goi; posterele cu trupa mea preferată dispăruseră, iar patul era acoperit cu o pătură nouă, necunoscută. M-am aplecat să caut actele printre cutiile rămase sub birou. În spatele meu, mama ofta zgomotos.

— Nu înțeleg ce s-a schimbat… De ce nu pot să vin aici când am nevoie? am întrebat-o, fără să mă întorc.

— Pentru că nu mai ești parte din viața noastră așa cum erai. Ai ales să pleci cu Vlad, să-ți faci viața ta. Noi… ne-am obișnuit fără tine. E timpul să mergi înainte.

M-am ridicat brusc și am privit-o. Avea ochii roșii, dar privirea dură. Tata tot nu spunea nimic. M-am simțit ca un intrus în propria copilărie.

— Dar suntem familie! Familia nu se termină doar pentru că m-am mutat! am izbucnit.

— Familia ta e Vlad acum. Și poate copiii voștri, dacă o să aveți. Noi… avem liniștea noastră. Nu vrem să ne mai întoarcem la vechile obiceiuri.

Am ieșit din cameră cu actele strânse la piept și am trântit ușa după mine. Pe drum spre apartamentul meu din cartierul Militari, lacrimile mi-au curs fără oprire. Vlad m-a găsit plângând pe canapea.

— Ce s-a întâmplat?

— Mama… mi-a spus să nu mai merg acolo. Că nu mai sunt copilul lor…

Vlad m-a luat în brațe, dar nu a știut ce să spună. Nici eu nu știam dacă vreau să fiu consolată sau să fiu lăsată singură cu gândurile mele.

Zilele următoare au trecut greu. Am încercat să-mi văd de treabă la birou, dar nu mă puteam concentra. Colega mea, Irina, a observat că sunt abătută.

— Ce ai pățit? Parcă ești cu gândul în altă parte…

I-am povestit totul printre suspine. Irina a dat din cap cu înțelegere.

— Știi… și la mine a fost la fel când m-am mutat cu soțul meu. Mama s-a simțit abandonată și a reacționat urât o vreme. Poate și părinții tăi trec prin ceva asemănător.

M-am gândit la asta zile întregi. Poate mama și tata se simțeau singuri sau inutili fără mine prin preajmă. Poate faptul că eu îmi vedeam de viața mea îi făcea să creadă că nu mai au un rol important pentru mine.

Am încercat să-i sun de câteva ori, dar nu mi-au răspuns nici la telefon, nici la mesaje. Într-o duminică dimineață, am decis să merg din nou la ei, fără să anunț. Am bătut la ușă cu inima cât un purice.

Mama mi-a deschis și m-a privit lung.

— Ce vrei?

— Să vorbim… Te rog.

A oftat și mi-a făcut semn să intru. În sufragerie mirosea a ciorbă proaspătă și a pâine caldă — mirosuri care mă făceau mereu să mă simt acasă.

— Mamă… știu că v-am rănit când am plecat așa repede după ce m-am măritat cu Vlad. Dar nu vreau să simțiți că v-am abandonat. Am nevoie de voi în viața mea.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi.

— Știi cât de greu ne-a fost când ai plecat? Casa asta era plină de tine… De râsul tău, de dezordinea ta prin bucătărie… Ne-am simțit goi fără tine. Și când veneai doar să iei câte ceva sau să stai puțin, parcă ne aminteai mereu că nu mai ești a noastră.

Am simțit un nod în gât.

— Dar sunt tot fata voastră…

— Da, dar altfel acum. Trebuie să ne obișnuim cu ideea asta — și tu, și noi.

Tata a venit lângă noi și m-a strâns scurt la piept.

— Nu vrem să te pierdem, Mia… Dar nici nu știm cum să mergem mai departe fără să doară.

Am stat toți trei pe canapea, fără să spunem nimic minute bune. Doar respirațiile noastre se auzeau în liniștea casei care nu mai era nici a mea, nici doar a lor.

De atunci, vizitele mele au devenit rare și scurte. Încercam să găsesc un echilibru între noua mea familie și rădăcinile pe care nu voiam să le pierd. Dar mereu rămânea o distanță invizibilă între noi — ca o ușă pe care nu știam dacă am voie s-o deschid sau nu.

Uneori mă întreb: oare chiar poți aparține în două locuri deodată? Sau trebuie mereu să alegi între cine ai fost și cine ești acum?