Vizita la Robert și Ella: O mamă între așteptări, dezamăgire și tăcere

— Mamă, nu trebuia să te deranjezi, chiar nu era nevoie!
Vocea Ellei răsuna din bucătărie, dar nu se desprindea de ecranul telefonului. M-am oprit din ștersul prafului de pe rafturile lor pline de cărți și suveniruri adunate din city-break-uri. Mâinile îmi miroseau a detergent ieftin, iar spatele mă durea de la atâta aplecat. Mă uitam la Robert, fiul meu, care stătea pe canapea cu laptopul în brațe, concentrat la ceva ce părea extrem de important.

Nu-i mai văzusem de aproape un an. De când s-au mutat în București, viața lor părea să curgă pe alt fus orar. Eu rămăsesem în satul nostru din Bărăgan, cu găinile și grădina mea mică, cu vecinele care șușoteau la poartă și cu dorul de copilul meu. Când m-au invitat să vin câteva zile la ei, am simțit că mi se umple sufletul. Mi-am imaginat dimineți liniștite cu cafea pe balcon, povești până târziu și poate chiar o plimbare prin parc.

Dar realitatea m-a izbit încă din prima clipă. Ușa apartamentului lor mirosea a mâncare veche și a praf. Pe hol erau pantofi aruncați la întâmplare, iar în sufragerie vasele murdare tronau pe masă de parcă ar fi făcut parte din decor. Am zâmbit strâmb și am încercat să nu judec. „Sunt tineri, au serviciu, poate n-au timp”, mi-am spus.

— Mamă, dacă vrei să te odihnești, camera ta e gata! a spus Robert fără să-și ridice ochii din laptop.

Am intrat în camera de oaspeți și am găsit patul nefăcut și haine aruncate pe scaun. Am oftat adânc. Nu era prima dată când simțeam că nu mai am loc în viața lui Robert, dar acum era altfel. M-am apucat să fac ordine, să aerisesc, să șterg praful. Nu pentru mine, ci pentru ei. Pentru că așa făcusem toată viața: am avut grijă ca el să aibă tot ce-i trebuie.

A doua zi dimineață, Ella a trecut pe lângă mine cu o cană de cafea.

— Ai văzut unde mi-am pus cheile? întrebă ea grăbită.

— Cred că erau pe masa din sufragerie… am răspuns încet.

— Ah, da! Mersi! a zis rapid și a ieșit pe ușă fără să mă privească.

Am rămas singură în apartament. Am început să spăl vasele, să șterg aragazul plin de pete vechi și să pun rufele la spălat. În mintea mea se derulau imagini cu mama mea făcând același lucru pentru mine când eram tânără. Atunci nu înțelegeam cât de greu îi era. Acum simțeam fiecare durere în oasele mele bătrâne.

Când s-au întors acasă seara, Robert m-a întrebat:

— Ce-ai făcut toată ziua?

— Am mai pus puțină ordine prin casă… am spus timid.

— Ah… bine… a murmurat el și s-a dus direct la laptop.

Ella a intrat în baie și a ieșit după câteva minute:

— Ai spălat prosoapele? Ce bine miros! Dar nu trebuia să te deranjezi…

Apoi s-a dus în dormitor fără să mai spună ceva.

În acea noapte am plâns în pernă. Nu pentru că făcusem curățenie sau pentru că mă durea spatele, ci pentru că nimeni nu părea să observe sau să aprecieze efortul meu. M-am simțit invizibilă în propria familie.

A treia zi am încercat să vorbesc cu Robert.

— Mamă, știi că noi suntem mereu pe fugă… Nu prea avem timp de nimic.

— Știu, dragul meu… Dar uneori mi-ar plăcea doar să stăm împreună la o cafea, să povestim ca altădată.

— Poate mâine… azi am deadline-uri la serviciu.

Am ieșit pe balcon și am privit orașul agitat. Mașinile claxonau, oamenii se grăbeau spre nicăieri. M-am simțit străină printre atâția oameni. Mi-am dat seama că nu mai aveam loc nici în viața fiului meu, nici în acest oraș mare care nu mă primea cu brațele deschise.

În ultima zi, înainte să plec spre gară, am lăsat un bilet pe masa din bucătărie:

„V-am lăsat ciorbă în frigider și am pus hainele curate în dulap. Să aveți grijă de voi.”

Am ieșit încet din apartament, cu valiza mică și inima grea. Pe drum spre casă m-am întrebat dacă sacrificiile unei mame sunt vreodată văzute sau dacă rămân mereu ascunse sub praful indiferenței celor dragi.

Poate că nu meritam mulțumiri sau poate că lumea s-a schimbat prea mult pentru mine. Dar oare cât valorează dragostea unei mame când nimeni nu mai are timp să o vadă?