Când am ales să-mi urmez inima pentru a-mi ajuta fiul și nora, nu știam că mă îndrept spre o capcană

— Mamă, nu mai putem. Ne sufocăm aici! Trebuie să ne ajuți!
Vocea lui Radu, fiul meu, răsuna în telefon cu o disperare pe care nu o mai auzisem niciodată. Era început de martie, iar eu tocmai mă hotărâsem să-mi iau viața înapoi după 35 de ani de muncă la fabrica de confecții din Ploiești. Pensionarea nu era așa cum mi-o imaginam: liniște, cafea pe balcon, cărți și plimbări prin parc. Dar când Radu și Irina au venit cu fetița lor, Mara, la ușa mea, cu ochii roșii și valizele în mâini, am știut că nu pot spune nu.

— Mamă, te rugăm… Nu mai avem unde să mergem. Proprietarul ne-a dat afară. Irina plângea încet, iar Mara se agăța de piciorul meu. Am simțit cum inima mi se rupe în două. Am deschis larg ușa apartamentului meu mic de la etajul patru și le-am făcut loc în viața mea.

Primele zile au fost ca un vis urât. Mara alerga prin casă, răsturnând tot ce prindea. Radu stătea ore întregi pe telefon, căutând joburi sau poate doar fugind de realitate. Irina încerca să gătească ceva din puținul pe care îl aveam prin frigider. Eu? Eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă.

— Mamă, ai văzut unde e încărcătorul meu? — striga Radu din sufragerie.
— Nu știu, Radu! Poate dacă ai pune lucrurile la locul lor… — răspundeam eu, dar vocea mea era stinsă.

Într-o seară, după ce Mara a adormit, Irina s-a așezat lângă mine pe canapea.
— Știu că nu e ușor pentru tine… Dar dacă ai putea să ne împrumuți niște bani pentru avans la o chirie… Promitem că ți-i dăm înapoi!

Am oftat adânc. Pensia mea abia îmi ajungea pentru medicamente și întreținere. Dar cum să refuz? Am mers la bancă a doua zi și am scos tot ce aveam pus deoparte pentru zile negre. Le-am dat banii cu mâna tremurândă.

Lunile au trecut. Radu a găsit un job la un depozit, dar salariul era mic. Irina lucra part-time la un salon de coafură. Banii nu le ajungeau niciodată. În fiecare lună veneau să mai ceară ceva: pentru facturi, pentru grădiniță, pentru medicamentele Marei.

Într-o zi, am găsit pe masa din bucătărie o scrisoare de la bancă: „Atenționare! Restanță la credit.” Mi s-a făcut rău instantaneu. Am intrat în camera lor și i-am confruntat:
— Voi știți ce faceți cu viața mea? Mi-ați luat tot! Nu mai am nimic! Nici liniște, nici bani, nici speranță!
Radu s-a ridicat nervos:
— Mamă, nu e vina noastră că viața e grea! Tu ai zis mereu că familia e pe primul loc!
Irina plângea tăcut.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la tata, care m-a crescut singur după ce mama a murit devreme. El m-a învățat să fiu tare și să nu cer nimic de la nimeni. Dar eu? Eu am dat totul fără să cer nimic înapoi.

A doua zi dimineață am decis să vorbesc cu sora mea, Lidia.
— Tu i-ai crescut prea moi! — mi-a spus ea fără menajamente. — Copiii trebuie să știe ce înseamnă responsabilitatea!

M-am simțit vinovată și furioasă în același timp. Oare chiar eu am greșit? Oare dragostea mea i-a făcut neputincioși?

Seara i-am chemat pe toți la masă.
— De azi înainte, fiecare își plătește partea la întreținere și mâncare. Nu mai pot! Dacă nu vă convine, găsiți-vă alt loc!
Radu s-a uitat la mine ca la un străin.
— Nu-mi vine să cred că spui asta! Ești mama mea!
— Tocmai pentru că sunt mama ta! — am izbucnit eu. — Vreau să vă ajut să vă ridicați singuri!

Au urmat zile reci și tăcute. Radu și Irina au început să caute cu adevărat soluții. Au găsit o garsonieră ieftină la marginea orașului și s-au mutat după două luni. Mara venea din când în când la mine și mă îmbrățișa fără cuvinte.

Acum stau singură în apartamentul meu mic, cu pensia micșorată de ratele la bancă și cu sufletul greu de întrebări.

Oare am făcut bine? Oare dragostea de mamă trebuie să aibă limite? Sau sacrificiul e singura dovadă adevărată de iubire?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?