O clipă de îndoială: Redescoperirea iubirii după 40 de ani împreună

— Nu-mi vine să cred, Doru! Ce e asta? am strigat, cu telefonul lui în mână, mâinile tremurându-mi ca frunza. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei noastre bătrânești din Ploiești a fost sfâșiată de vocea mea. Doru s-a ridicat brusc din pat, ochii lui albaștri, odinioară plini de blândețe, acum mari și speriați.

— Ce-ai pățit, Maria? Ce faci cu telefonul meu?

Nu știam dacă să plâng sau să urlu. Pe ecran era un mesaj: „Mi-e dor de tine. Să nu uiți ce-am vorbit.” Semnat: „Carmen”.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Patruzeci de ani împreună, două fete mari — Ana și Irina — plecate la casele lor, nepoți care ne umplu casa de râsete doar din când în când. Și acum, la 62 de ani, să descopăr așa ceva? M-am așezat pe marginea patului, cu telefonul strâns la piept.

— Cine e Carmen? am întrebat încet, aproape șoptit.

Doru s-a apropiat încet, ca și cum ar fi vrut să mă liniștească, dar eu m-am tras înapoi.

— Maria, nu e ce crezi tu…

— Atunci ce e? De ce îți scrie o femeie că-i e dor de tine?

A tăcut. Tăcerea lui a fost mai grea decât orice răspuns. Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon, în frigul nopții, și am privit spre blocurile gri din jur. M-am gândit la anii noștri: la cum m-a cerut de nevastă la lacul din Parcul Central, la cum am plâns când s-a născut Ana prematur, la serile când dansam în bucătărie pe muzica lui Hrușcă.

Cum ajunsesem aici?

A doua zi dimineață, Doru a încercat să vorbească cu mine. Mi-a adus cafeaua la pat — gest pe care nu-l mai făcuse de ani buni.

— Maria, te rog să mă asculți. Carmen e colega mea de la clubul de șah. Are probleme acasă…

— Și tu ai devenit terapeutul ei? am întrebat sarcastic.

S-a uitat la mine cu ochii în lacrimi.

— Nu s-a întâmplat nimic între noi. Doar am vorbit…

Nu l-am crezut. Sau poate nu voiam să-l cred. În zilele următoare am început să-l urmăresc fără să vreau: îi verificam telefonul când făcea duș, îi ascultam conversațiile la telefon. Mă simțeam ca o adolescentă geloasă, nu ca o femeie matură care a trecut prin atâtea.

Într-o seară, Ana m-a sunat:

— Mamă, ce ai? Parcă nu mai ești tu…

Am izbucnit în plâns.

— Ana, dacă tatăl tău… dacă ne-ar trăda… tu ce-ai face?

A tăcut câteva secunde.

— Mamă, voi doi sunteți modelul meu. Dar oamenii greșesc. Poate ar trebui să vorbiți sincer…

Vorbele ei m-au durut și m-au liniștit în același timp. Poate chiar uitasem să vorbim sincer unul cu altul.

În weekend am decis să-l confrunt pe Doru față în față. Am pregătit masa ca pe vremuri: ciorbă de perișoare și plăcintă cu mere. Am pus muzica noastră preferată și l-am privit direct în ochi.

— Doru, eu nu mai pot trăi așa. Dacă ai ceva să-mi spui, spune-mi acum. Prefer adevărul oricât ar durea.

A oftat adânc.

— Maria… M-am simțit singur în ultimii ani. Fetele au plecat, tu te-ai retras în grădină și-n cărțile tale… Eu am găsit alinare în discuțiile cu Carmen. Dar nu te-am înșelat niciodată. Doar că… mi-a fost dor să fiu ascultat.

Am simțit un nod în gât. Poate că și eu îl ignorasem fără să-mi dau seama. Poate că ne pierdusem unul pe altul printre griji și rutină.

— Și eu m-am simțit singură, Doru… Dar nu m-am gândit niciodată că ai putea avea nevoie de altcineva.

Am stat mult timp tăcuți, ținându-ne de mâini ca doi copii pierduți într-o lume prea mare pentru ei.

În zilele următoare am început să facem lucruri împreună: am mers la piață ținându-ne de mână, am vizitat vechi prieteni, am râs din nou la glumele noastre vechi. Am decis să mergem împreună la clubul de șah — acolo am cunoscut-o pe Carmen: o femeie trecută prin multe, cu ochii triști și zâmbet obosit. Am înțeles atunci că nu era o amenințare pentru mine; era doar o altă victimă a singurătății.

Nu spun că totul s-a rezolvat peste noapte. Încă mai am momente când mă întreb dacă pot avea din nou încredere deplină în Doru. Dar am învățat că iubirea nu e doar pasiune sau siguranță — e și muncă zilnică, iertare și curajul de a recunoaște când ai greșit.

Uneori mă uit la poza noastră de la nuntă și mă întreb: oare câți dintre noi au curajul să-și pună sufletul pe tavă după atâția ani? Oare câți reușesc să se regăsească atunci când totul pare pierdut?