Doi ani de căsnicie: Între iubire, prejudecăți și încercarea de a construi o familie nouă

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fiu mereu cea care cedează! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Irina trântea ușa camerei ei. Era deja a treia oară săptămâna asta când ne certam din cauza ei.

Radu m-a privit lung, obosit, cu ochii aceia cenușii care cândva mă făceau să simt că pot muta munții. — E copilul meu, Ana. Ce vrei să fac? Să-i spun să plece?

Am simțit cum mă sufoc. M-am așezat pe marginea patului, cu mâinile strânse în poală. Nu voiam să-i spun să plece. Dar nici nu mai puteam trăi cu senzația că sunt o intrusă în propria mea casă.

Când m-am căsătorit cu Radu, știam că are un trecut. Știam de fosta lui soție, de copilul pe care îl vedea doar în weekenduri. Dar nu știam cât de greu va fi să-mi găsesc locul între amintirile lor, între fotografiile cu zâmbete vechi și poveștile pe care nu le trăisem eu.

Irina a venit la noi la începutul toamnei, cu două valize și o privire sfidătoare. — Nu mă aștept să mă iubești ca pe o fiică, mi-a spus din prima seară, dar nici nu vreau să mă tratezi ca pe o musafiră.

Am încercat. Am gătit pentru ea, am lăsat-o să-și pună posterele pe pereți, am suportat muzica dată prea tare și discuțiile interminabile la telefon cu prietenele ei. Dar fiecare gest al meu părea interpretat greșit. Dacă îi spuneam să-și strângă hainele din sufragerie, îmi răspundea tăios: — Nu ești mama mea!

Radu încerca să medieze, dar de cele mai multe ori tăcea. Îl vedeam cum se frânge între noi două, cum se teme să nu o piardă pe ea sau să mă rănească pe mine. Și totuși, de fiecare dată când Irina plângea sau trântea ușa, el alerga la ea.

Într-o seară, după ce am auzit-o spunând la telefon: „Nu știu ce caut aici, mama avea dreptate, Ana nu mă suportă”, am simțit că mi se rupe ceva în suflet. M-am dus la Radu și i-am spus: — Poate că nu sunt făcută pentru asta. Poate că nu pot fi mama vitregă perfectă.

El m-a luat în brațe, dar îmbrățișarea lui era rece. — Nimeni nu e perfect, Ana. Dar trebuie să încercăm.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. Am vrut să trec pe lângă ea fără să spun nimic, dar ceva m-a oprit.

— Irina… știu că nu e ușor nici pentru tine. Nici pentru mine nu e. Dar dacă tot trebuie să împărțim același acoperiș, hai să încercăm măcar să nu ne rănim una pe cealaltă.

M-a privit cu ochii roșii și mi-a spus încet: — Mi-e dor de mama. Și mi-e dor ca tata să fie doar al meu.

Atunci am înțeles: nu era vorba doar despre mine sau despre ea. Era vorba despre pierderi și frici pe care niciuna dintre noi nu știa cum să le gestioneze.

Au urmat luni grele. Certuri mici care explodau din nimicuri – cine spală vasele, cine stinge lumina la baie, cine ocupă prea mult spațiu în dulap. Radu devenea tot mai absent, prins între serviciu și încercarea de a ne împăca pe amândouă.

Într-o duminică, la masa de prânz, Irina a aruncat o remarcă acidă despre mâncarea mea: — Mama făcea sarmalele altfel.

Am simțit cum îmi ard obrajii. — Poate ar trebui să te întorci la ea dacă totul era mai bun acolo! am izbucnit fără să vreau.

S-a lăsat o liniște grea. Radu s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Irina a început să plângă din nou.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate femeile care intră în vieți deja începute, la cât de greu e să fii acceptată când trecutul celuilalt încă doare.

A doua zi am găsit un bilet pe masa din bucătărie: „Am nevoie de o pauză. M-am dus la mama.”

Radu a venit acasă târziu și m-a privit ca și cum eu aș fi fost vinovată pentru tot. — Ce-ai spus? De ce ai făcut asta?

— Nu mai pot trăi cu senzația că orice fac e greșit! am urlat eu printre lacrimi.

— Și eu ce fac acum? S-o pierd pe Irina sau pe tine?

Am tăcut mult timp după aceea. Zilele au trecut greu, fiecare dintre noi retrăgându-se în colțul lui de suferință.

Irina s-a întors după două săptămâni. Era mai tăcută, mai matură parcă. Într-o seară s-a apropiat de mine și mi-a spus: — Știu că nu e ușor nici pentru tine. Dar nici eu n-am cerut asta.

Am început atunci să vorbim mai mult. Să ne povestim temerile și frustrările. Să râdem uneori împreună la seriale proaste sau să ieșim la plimbare prin parc.

Radu ne privea mirat, ca și cum nu-i venea să creadă că putem găsi un echilibru.

Nu știu dacă vom fi vreodată o familie „normală”. Dar știu că fiecare dintre noi poartă răni invizibile și că iubirea nu e niciodată simplă când trecutul apasă atât de greu.

Mă întreb uneori: câte femei ca mine încearcă să-și găsească locul într-o poveste deja începută? Și câți bărbați ca Radu rămân blocați între două lumi care nu se împacă niciodată pe deplin?