Umbra din spatele altarului: Povestea unei trădări tăcute

— Iar pleci la biserică, Doru? am întrebat, încercând să-mi ascund iritarea în spatele unei voci calme. Era ora 17:30, ca în fiecare zi de două luni încoace. Doru își aranja cămașa la guler, evitându-mi privirea.

— Da, Maria. Mă liniștește. Simt că am nevoie de asta, a răspuns el, cu o voce stinsă.

Am zâmbit forțat și l-am urmărit cum iese pe ușă. Întotdeauna pleca grăbit, ca și cum îl ardea ceva pe dinăuntru. La început am crezut că e doar o fază. După Paște, Doru devenise mai tăcut, vorbea despre Dumnezeu și despre cum simte că viața îl apasă. Am pus totul pe seama vârstei – după cincizeci de ani, oamenii se schimbă, nu?

Dar ceva nu se lega. Nu era omul care să-și caute alinarea în rugăciune. Îl știam de peste treizeci de ani. Îl știam cu bune și cu rele, cu glumele lui proaste și cu obiceiul de a uita aniversările. Dar nu-l știam credincios. Niciodată nu fusese.

Într-o seară, după ce a plecat, am rămas singură în bucătărie, cu mâinile strânse pe cana de ceai. M-am uitat la poza noastră de la nuntă, pusă pe frigider. Zâmbeam amândoi larg, fără griji. Unde dispăruse omul acela? Unde dispărusem eu?

A doua zi, am decis să-l urmăresc. Am simțit rușine și teamă, dar ceva din mine îmi spunea că trebuie să aflu adevărul. Am ieșit la scurt timp după el, cu inima bătându-mi nebunește în piept. L-am văzut intrând în biserică. Am așteptat câteva minute, apoi am intrat și eu, încercând să nu fiu observată.

Biserica era aproape goală. Doar câteva bătrâne murmurau rugăciuni în fața icoanelor. Doru nu era nicăieri. Am ieșit repede și l-am văzut pe alee, vorbind cu cineva la colțul clopotniței. O femeie – blondă, cu un palton roșu aprins. Nu era din satul nostru, eram sigură.

M-am ascuns după un copac și i-am privit cum râd împreună. El îi atingea mâna ușor, iar ea îi zâmbea larg. Mi s-a făcut rău. Am simțit cum pământul mi se clatină sub picioare.

În acea seară nu i-am spus nimic. L-am privit cum mănâncă ciorba pe care o făcusem cu mâinile tremurânde și am încercat să-mi țin lacrimile în frâu.

— Maria, ești bine? m-a întrebat el, fără să mă privească în ochi.

— Da, doar obosită, am mințit.

Zilele au trecut greu. Fiecare plecare a lui era ca o rană nouă. Într-o duminică dimineață, am găsit curajul să-l confrunt.

— Doru, cine e femeia cu care te întâlnești la biserică?

A rămas stană de piatră. S-a uitat la mine lung, apoi a oftat adânc.

— Maria… nu voiam să afli așa…

— Nu voiai să aflu deloc! am izbucnit eu. De cât timp mă minți?

— De câteva luni… Nu știu ce s-a întâmplat cu mine. M-am simțit gol pe dinăuntru și ea… ea m-a făcut să mă simt din nou viu.

Am izbucnit în plâns. Toate serile în care îl așteptasem acasă, toate rugăciunile mele pentru liniștea lui… Totul fusese o minciună.

— Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O umbră? O servitoare?

— Nu e așa! Maria, te rog… Nu vreau să te pierd.

— Dar m-ai pierdut deja!

Am ieșit din casă și am mers fără țintă pe uliță. Vecina mea, Ileana, m-a văzut și m-a chemat la ea.

— Ce-ai pățit, dragă? Pari că ai văzut moartea cu ochii.

Am izbucnit din nou în plâns și i-am spus totul. Ileana m-a strâns în brațe și mi-a șoptit:

— Bărbații… când simt că le fuge pământul de sub picioare, caută alinare unde nu trebuie. Dar tu trebuie să ai grijă de tine acum.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. Doru a venit târziu acasă și a încercat să vorbească cu mine. I-am spus că vreau să fim sinceri unul cu altul sau să ne despărțim.

— Maria… nu pot fără tine. Dar nici fără ea nu știu dacă pot…

Atunci am știut că trebuie să aleg pentru mine. Am început să mă gândesc la viața mea fără el – la liniștea pe care o meritam după atâția ani de sacrificii.

Au trecut luni de atunci. Doru s-a mutat la sora lui din orașul vecin. Eu am rămas în casa noastră, cu grădina plină de trandafiri și cu amintirile care mă dor încă.

Uneori mă întreb dacă puteam face ceva diferit sau dacă vina e doar a lui. Dar știu că merit adevărul și liniștea sufletului meu.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea și tac? Câte dintre noi ne pierdem pe noi înșine încercând să salvăm ceva ce nu mai poate fi salvat?