Mesaje din Umbra: Povestea unei Regăsiri Neașteptate

— Cine ești? De ce îmi scrii? am tastat cu degetele tremurânde, privind ecranul telefonului care lumina camera slabă. Era a treia noapte la rând când primeam un mesaj de la același număr necunoscut. Nu era spam, nu era vreo ofertă ciudată. Erau doar câteva cuvinte simple: „Sper că ai avut o zi bună.”

Mă numesc Irina. Am 38 de ani și locuiesc într-un apartament mic din București, împreună cu fiica mea, Mara. De când soțul meu, Vlad, a plecat fără să privească înapoi, viața mea s-a transformat într-o succesiune de zile monotone, în care grijile și singurătatea îmi erau singurii companioni. Nu aveam timp de mistere sau jocuri.

Dar mesajele continuau să vină. Uneori dimineața devreme, alteori târziu în noapte. „Nu uita să zâmbești azi.” „Ai grijă de tine.” „Ești mai puternică decât crezi.” La început am crezut că e o glumă proastă sau cineva care mă confundă cu altcineva. Am întrebat prietenele, colegii de la birou, chiar și pe Mara, dar nimeni nu știa nimic.

— Mamă, poate e cineva care te place! a râs Mara într-o seară, încercând să-mi ridice moralul.

— Nu cred, draga mea. Cine ar face așa ceva? Am destule pe cap ca să mă mai gândesc și la asta.

Dar adevărul era că, pe măsură ce zilele treceau, mesajele acelea anonime deveniseră o parte din rutina mea. Într-o lume în care toți păreau prea ocupați să observe dacă exist sau nu, cineva acolo părea să-mi poarte de grijă. Și asta mă făcea să mă simt mai puțin invizibilă.

Într-o zi, după o ceartă aprinsă cu mama mea – care nu pierdea nicio ocazie să-mi amintească faptul că Vlad nu ar fi plecat dacă aș fi fost mai atentă – am primit un mesaj diferit: „Nu lăsa vorbele altora să-ți definească valoarea.”

Atunci am simțit pentru prima dată că cineva chiar mă vedea. Cineva știa exact prin ce trec.

Am început să răspund timid la mesaje. „Cine ești?” „De unde știi ce simt?” Dar răspunsurile erau mereu vagi: „Contează cine sunt sau cum te fac să te simți?”

Într-o seară, după ce Mara adormise, m-am prăbușit pe canapea și am izbucnit în plâns. M-am simțit atât de singură încât am scris: „Nu mai pot. Totul e prea greu.”

Răspunsul a venit imediat: „Nu ești singură. Sunt aici.”

A doua zi dimineață, la birou, colega mea Anca a observat că sunt abătută.

— Irina, tu chiar ești bine? Parcă nu mai ești tu în ultima vreme.

— Sunt doar obosită, Anca. Știi cum e… facturi, copil… viață.

— Dacă ai nevoie să vorbești cu cineva…

Am zâmbit forțat și m-am întors la monitor. Dar gândul la mesajele anonime nu-mi dădea pace. Cine putea fi? Vlad? Un prieten vechi? Un străin?

Într-o duminică după-amiază, când Mara era la bunici, am decis să sun la numărul necunoscut. Inima îmi bătea nebunește. A sunat lung… și apoi s-a întrerupt. Nicio voce, niciun răspuns.

Am început să devin obsedată. Am căutat numărul pe internet, am întrebat la operatorul de telefonie – nimic. Într-o noapte am visat că mesajele veneau de la tata, care murise acum zece ani. M-am trezit plângând și cu dorința arzătoare de a afla adevărul.

Într-o zi ploioasă de aprilie, când tot orașul părea cufundat în gri, am primit un mesaj diferit: „E timpul să ne vedem.”

Am răspuns imediat: „Unde?”

„La cafeneaua din colțul străzii tale. Azi, ora 18.”

Am ajuns acolo cu inima cât un purice. M-am așezat la o masă lângă geam și am privit fiecare persoană care intra. O femeie în vârstă cu un baston, un tânăr cu o chitară… Nimeni nu părea să mă caute.

Când eram gata să plec, ușa s-a deschis și a intrat o femeie pe care nu o mai văzusem de ani buni: sora mea vitregă, Alina.

— Irina…

Am rămas fără cuvinte. Nu vorbisem cu Alina de peste 15 ani, de când tata murise și familia noastră se destrămase în scandaluri și acuzații.

— Tu… tu ai fost?

Alina a dat din cap și ochii i s-au umplut de lacrimi.

— Am vrut doar să știi că nu ești singură. Știu că nu pot schimba trecutul… dar pot încerca să fiu aici acum.

Am izbucnit amândouă în plâns și ne-am îmbrățișat strâns, ca două surori care au pierdut prea mult timp separându-se una de alta.

În acea seară am vorbit ore întregi despre copilărie, despre tata, despre greșelile fiecăreia și despre cât de mult ne-a lipsit legătura dintre noi. Am aflat că Alina trecuse printr-un divorț dureros și că se simțea la fel de singură ca mine.

De atunci ne vedem aproape zilnic. Mara are acum o mătușă pe care o adoră, iar eu am regăsit o parte din mine pe care o credeam pierdută pentru totdeauna.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu sufletul gol pentru că nu avem curajul să întindem mâna către cei dragi? Oare câte vieți s-ar schimba dacă am avea puterea să spunem simplu: „Sunt aici pentru tine”? Ce credeți voi?