Umbra mamei-soacre: Povestea unei nedreptăți tăcute

— Ana, să nu uiți să iei punga cu cartofi din hol, mi-a spus mama-soacră pe un ton sec, fără să mă privească. Era a treia oară săptămâna asta când primeam „ajutorul” ei: un sac de cartofi, câteva ouă și niște ceapă. În timp ce eu căram sacoșele grele spre mașină, am văzut-o pe cumnata mea, Roxana, ieșind din casă cu o bancnotă de 200 de lei în mână și un zâmbet larg pe față.

Nu era prima dată când observam diferența. De fapt, devenise o regulă nescrisă: Roxana primea bani, noi primeam mâncare. Și nu orice mâncare, ci resturi sau produse aproape expirate. La început am crezut că exagerez, că poate e doar o impresie, dar cu fiecare vizită la soacră-mea, sentimentul de nedreptate creștea în mine ca o umbră rece.

— De ce nu îi spui ceva? l-am întrebat într-o seară pe Radu, soțul meu, în timp ce despachetam cartofii. — E mama ta, poate nu-și dă seama cât de rău mă face să mă simt.

Radu a oftat și s-a uitat în gol.

— Știi cum e mama… Roxana e mai mică, încă nu s-a descurcat în viață. Noi avem serviciu, avem casă… Ce să-i cer?

— Dar și noi avem nevoie! Nu ți se pare nedrept?

— Ana, te rog, nu vreau scandaluri. Lasă lucrurile așa cum sunt.

M-am simțit singură. Nu era vorba doar despre bani sau mâncare. Era vorba despre respect, despre sentimentul că fac parte din familie. În fiecare duminică la masa mare, când soacra mea îi punea Roxanei porții duble și îi strecura bani în buzunar, iar pe mine mă întreba dacă nu vreau să mai iau niște cartofi acasă, simțeam cum mă sufoc.

Într-o zi, după ce am primit iar „pachetul” cu mâncare și am văzut-o pe Roxana plecând cu o pungă plină de haine noi și bani pentru chirie, am cedat.

— Mamă-soacră, pot să vă întreb ceva? am spus cu voce tremurată.

— Spune, Ana.

— De ce Roxana primește mereu bani și noi doar mâncare?

A ridicat din umeri.

— Ea are nevoie mai mare. Voi sunteți bine. Și apoi, tu gătești bine, știu că nu vă lipsește nimic.

— Dar și noi avem rate la bancă, copilul are nevoie de haine… Nu e vorba doar de bani. E vorba că mă simt invizibilă.

A tăcut preț de câteva secunde, apoi a schimbat subiectul brusc:

— Să nu uiți să iei și borcanul cu murături.

Am plecat acasă plângând. Radu a încercat să mă liniștească:

— Nu te mai consuma. Așa e mama. Nu o schimbi tu acum.

Dar eu nu puteam să accept asta. Începusem să evit vizitele la soacră-mea. Îmi găseam mereu scuze: copilul e răcit, am mult de lucru. Radu mergea singur și se întorcea cu aceleași sacoșe grele și aceleași priviri triste.

Într-o seară, după ce copilul ne-a întrebat de ce mătușa Roxana are mereu jucării noi și el nu, am simțit că trebuie să fac ceva. Am decis să vorbesc deschis cu Radu.

— Nu mai pot așa. Mă doare să văd cum suntem tratați diferit. Mă doare pentru copilul nostru. Dacă nu vrei tu să vorbești cu mama ta, o voi face eu din nou. Dar nu mai pot să tac.

Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Ai dreptate. Poate ar trebui să-i spunem amândoi ce simțim.

A doua zi ne-am dus împreună la ea. Am intrat în bucătăria unde mirosul de ciorbă acră plutea greu în aer.

— Mamă, trebuie să vorbim serios, a început Radu.

Soacra mea s-a uitat la noi mirată.

— Ce s-a întâmplat?

— Nu ni se pare corect cum ne tratezi. Știm că vrei să o ajuți pe Roxana, dar și noi avem nevoie uneori de sprijin. Nu vrem bani neapărat, vrem doar să fim tratați la fel ca ea.

A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.

— Poate aveți dreptate… Dar Roxana mereu a fost mai slabă… Voi sunteți puternici. Nu m-am gândit că vă doare.

Am plecat fără răspunsuri clare, dar cu sufletul puțin mai ușor. Poate nu se va schimba nimic prea curând. Poate niciodată. Dar măcar am spus ce aveam pe suflet.

Acum stau în bucătărie și privesc borcanul cu murături primit „cu dragoste”. Mă întreb: oare câte familii trăiesc aceeași nedreptate tăcută? Câte femei tac din rușine sau din teamă? Voi ce ați face în locul meu?