Casa părinților: Prețul unei familii

— Ori vindem casa, ori nu mai suntem familie! a spus Irina, cu vocea tăioasă, privindu-mă fix, ca și cum ar fi vrut să-mi taie răsuflarea. Nici nu apucasem să-mi las cheile pe comoda veche din hol, că ultimatumul ei a căzut peste mine ca o ghilotină. Într-o singură frază a strâns patruzeci de ani de copilărie, duminici cu miros de ciorbă și seri în care ne ascundeam sub aceeași pătură când tuna afară.

Am rămas nemișcată, cu mâna pe clanță, simțind cum pereții casei — casa noastră — se strâng în jurul meu. Am privit-o pe Irina: ochii ei albaștri, cândva blânzi, erau acum reci și hotărâți. Nu mai era sora mea mică, cea care plângea după mine când mergeam la școală. Era o femeie obosită, cu riduri adânci pe frunte și cu inima împietrită de griji.

— Irina, nu putem face asta… Nu putem vinde tot ce-a rămas din părinți! am șoptit, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Ba da, Ana! Nu mai avem bani să întreținem casa asta. Tu stai la București, eu mă chinui aici singură. De câte ori ai venit anul ăsta? De două ori? Trei? Și mereu te grăbești să pleci…

M-am simțit vinovată. Da, viața la oraș mă prinsese în vârtejul ei: serviciu, copii, rate la bancă. Dar casa asta era mai mult decât niște cărămizi și acoperiș găurit. Era locul unde tata îmi citea povești la lumina lămpii și unde mama făcea cozonaci de Crăciun.

— Nu e vorba doar de bani… E vorba de noi! Dacă vindem casa, ce ne mai leagă?

Irina a oftat adânc și s-a așezat pe scaunul din bucătărie. Am văzut cum îi tremură mâinile.

— Ana, eu nu mai pot. Mă uit în fiecare zi la pereții ăștia care crapă și mă gândesc că părinții nu s-ar fi certat niciodată pentru bani. Dar noi… uite unde am ajuns.

Am tăcut. În minte mi se derulau imagini: tata râzând în curte cu găinile după el, mama udând florile din fața casei, noi două alergând desculțe prin noroi după ploaie. Cum să renunț la toate astea?

— Și dacă nu vindem? Ce facem? am întrebat încet.

— Atunci eu plec. M-am săturat să trag singură de toate. Poate mă mut la Radu, la Cluj. El mă tot cheamă de ani de zile.

Radu era fratele nostru mai mare, plecat de mult din sat. Nu ne mai vizitase decât la înmormântarea mamei. Între noi rămăsese mereu o distanță pe care nici timpul n-a reușit s-o acopere.

— Irina… Nu putem să ne despărțim așa. Hai să găsim o soluție!

— Ce soluție? Să stăm fiecare cu viața lui și să ne prefacem că suntem familie doar la Paște și Crăciun?

Am simțit cum mă sufoc. M-am ridicat brusc și am ieșit în curte. Aerul rece m-a lovit în față ca un duș rece. M-am uitat la casa bătrânească: tencuiala scorojită, geamurile mici aburite de frig, acoperișul peticit cu tablă ruginită. Știam că are dreptate: nu mai puteam să ținem casa doar din amintiri.

În seara aceea n-am dormit deloc. Am stat pe marginea patului din camera copilăriei mele și am ascultat vântul care şuiera printre crengile uscate ale nucului bătrân. Mi-am amintit de ultima discuție cu mama înainte să moară:

— Să nu vă certați niciodată pentru casă, fetelor… Casa nu e decât un adăpost dacă nu e plină de iubire.

A doua zi dimineață am găsit-o pe Irina în bucătărie, cu ochii umflați de plâns.

— Iartă-mă… Poate am fost prea dură aseară, a spus ea încet.

— Nu e vina ta… Nici eu nu știu ce-i mai bine. Dar nu vreau să te pierd pe tine pentru niște ziduri.

Am decis să-l sunăm pe Radu. L-am prins greu; era mereu ocupat cu firma lui din Cluj.

— Vreți să vindeți casa? a întrebat el sec.

— Nu știm ce să facem… Poate ai tu o idee.

A tăcut câteva secunde.

— Eu n-am nevoie de partea mea. Dacă vreți să vindeți, vindeți. Dacă nu… faceți ce credeți că-i mai bine.

M-am simțit și mai singură după convorbirea asta. Parcă toată greutatea lumii apăsa pe umerii mei și ai Irinei.

Au urmat zile întregi de discuții aprinse: cu soțul meu care nu înțelegea de ce mă încăpățânez să țin de o casă veche; cu copiii mei care voiau să vină vara la bunici; cu vecinii care ne întrebau dacă „nu cumva scoatem casa la vânzare”.

Într-o duminică dimineață am ieșit împreună cu Irina în grădină. Am privit pomii goi și pământul jilav.

— Poate ar trebui să facem un compromis… S-o renovăm cât putem și s-o folosim ca loc de întâlnire pentru toată familia. Să venim aici măcar o dată pe an, toți trei, cu copiii noștri…

Irina m-a privit lung.

— Crezi că o să reușim?

— Nu știu… Dar merită să încercăm. Pentru noi. Pentru părinți.

Am început atunci să facem planuri: am strâns bani pentru reparații minore, am chemat un vecin să ne ajute cu acoperișul, am plantat flori noi în fața casei. Nu a fost ușor — certurile n-au dispărut peste noapte și nici rănile vechi n-au fost vindecate complet.

Dar ceva s-a schimbat: am început să vorbim mai des, să râdem din nou împreună, să ne aducem aminte că suntem surori înainte de toate.

Acum stau pe prispa casei și privesc apusul peste satul copilăriei mele. Știu că într-o zi poate va trebui totuși să vindem casa — dar până atunci, vreau să cred că dragostea noastră e mai puternică decât orice zid sau acoperiș.

Oare câte familii se destramă pentru o moștenire? Oare chiar merită să pierzi legătura cu cei dragi pentru niște metri pătrați? Voi ce ați face în locul meu?