Ultima Lecție a Domnului Ilie

— Domnule Ilie, iar v-ați uitat ochelarii? — vocea lui Radu răsună batjocoritor din ultima bancă, în timp ce ceilalți râd cu poftă. Mă opresc în mijlocul clasei, cu catalogul strâns la piept, încercând să-mi adun gândurile. Îmi simt obrajii arzând de rușine și neputință. De ce nu mai pot să-i stăpânesc? De ce nu mă mai ascultă nimeni?

Îmi amintesc de prima mea zi ca profesor, acum patruzeci de ani, când am pășit în clasa a VIII-a B cu inima plină de speranță. Atunci, copiii mă priveau cu respect, iar eu le vorbeam despre Eminescu și Blaga ca și cum le-aș fi dezvăluit tainele universului. Acum, mă simt ca o umbră stingheră într-o sală plină de voci străine.

— Haideți, domnule Ilie, recitați-ne ceva! — strigă Andreea, imitându-mi vocea tremurată. Un val de râsete mă izbește din toate părțile. Îmi mușc buza de jos și încerc să continui lecția despre metaforă, dar cuvintele mi se împiedică în gât.

— Nu mai are rost, domnule profesor. Sunteți depășit! — aud șoptit dinspre geam. Mă uit spre Vlad, care își ascunde zâmbetul sub glugă.

În fiecare zi, când mă întorc acasă, soția mea, Maria, mă întreabă:

— Ce-ai pățit, Ilie? Pari tot mai obosit.

Nu-i spun adevărul. Îi spun că e greu cu programa nouă, că elevii sunt agitați din cauza examenelor. Dar adevărul e că mă simt mic și neputincios. Că nu mai sunt omul care eram odinioară.

Într-o seară, fiica mea, Ioana, vine la noi cu nepoțelul. Îl privesc cum se joacă pe covor și mă gândesc: oare va ajunge și el să râdă de un bătrân neputincios? Ioana mă privește lung:

— Tata, nu te mai consuma atât. Poate ar trebui să te gândești la pensie…

Mă doare să aud asta. Pentru mine, școala a fost totul. Fără ea, cine sunt eu?

A doua zi, intru în clasă cu hotărârea să nu mai las nimic să mă atingă. Dar când deschid catalogul, găsesc o foaie mototolită: „Domnul Ilie = dinozaur”. Râsete înfundate. Îmi tremură mâinile.

— Ajunge! — strig fără să vreau. Clasa amuțește pentru o clipă. — Dacă nu vreți să învățați, nu e problema mea! Eu am venit aici să vă ajut!

Radu ridică ochii din telefon:

— Nu vă supărați, domnule profesor… Dar chiar nu mai are rost.

Simt cum mi se rupe ceva în suflet. Ies din clasă fără să mă uit înapoi. Pe holuri aud șoapte și chicoteli. Mă opresc la cancelarie și îmi las capul pe masă.

— Ilie, ce s-a întâmplat? — mă întreabă doamna Popescu, colega de matematică.

— Nu mai pot… Nu mai pot cu răutatea lor. Parcă nu mai sunt copii, ci niște străini care vor doar să rănească.

— Știi că nu toți sunt la fel… — încearcă ea să mă liniștească.

Dar eu știu că rana e prea adâncă.

În acea după-amiază scriu cererea de pensionare anticipată. Mâna îmi tremură pe hârtie. Maria citește în tăcere decizia mea și mă ia în brațe fără cuvinte.

Ultima zi la școală e ca un vis urât. Intrarea mea în clasă e filmată pe ascuns cu telefonul de Vlad. Când le spun că plec, câțiva chicotesc. Doar Ana pare tristă:

— Domnule profesor… chiar plecați?

— Da, Ana. Poate așa veți avea loc pentru cineva mai tânăr… sau măcar pentru cineva pe care să-l ascultați.

Ies din clasă cu ochii în lacrimi. Pe holuri aud un profesor tânăr spunând:

— Așa sunt copiii azi… Trebuie să ne adaptăm sau să plecăm.

Acasă, Maria îmi pune mâna pe umăr:

— Ilie, ai făcut tot ce ai putut. Nu e vina ta că lumea s-a schimbat.

Dar eu nu pot să nu mă întreb: unde am greșit? De ce nu am reușit să-i fac să înțeleagă cât de mult îi iubesc?

Acum stau la masa din bucătărie și privesc pe geam la copiii care se joacă în fața blocului. Mă întreb dacă va veni o zi când respectul pentru cei bătrâni va conta din nou. Sau poate că timpul meu a trecut pur și simplu…

Oare câți profesori ca mine au plecat acasă cu sufletul sfâșiat? Oare chiar suntem doar niște „dinozauri” sau încă avem ceva de oferit lumii acesteia care pare că nu ne mai vrea?