Numărul uitat și ecoul unei iubiri pierdute

— Nu pot să cred că am ajuns să fac asta, mi-am spus în timp ce răsfoiam calendarul vechi, cu pagini îngălbenite și colțuri îndoite. Era trecut de miezul nopții, iar liniștea casei era spartă doar de ticăitul ceasului din sufragerie. Pe coperta calendarului, scrisul meu de mână, tremurat, nota: „Numere importante – să nu uiți!”

Am găsit numărul lui printre celelalte, ascuns între o rețetă de cozonac și un program de autobuz. „Radu – 072…” Am zâmbit amar. Radu. Numele pe care îl rosteam în gând când eram tânără, când credeam că lumea e a mea și că iubirea nu doare niciodată.

Am format numărul fără să mă gândesc prea mult. Nici nu știam dacă mai e valabil, dacă el mai trăiește aici, în același oraș prăfuit din Moldova. Telefonul a sunat de trei ori. Am vrut să închid, dar atunci am auzit vocea lui:

— Alo? Cine e?

Am rămas fără aer. Pentru o clipă, am crezut că visez.

— Radu? Sunt… sunt Ioana.

O pauză lungă, ca o prăpastie între două vieți.

— Ioana… Chiar tu? Tocmai mă gândeam la tine.

Mi-au dat lacrimile. Cum era posibil? Trecuseră peste treizeci de ani. Trei decenii în care ne-am pierdut, ne-am regăsit doar în amintiri și în scrisori niciodată trimise.

— Nu știu ce m-a apucat să te sun… Am găsit numărul tău într-un calendar vechi.

— Și eu am păstrat o poză cu tine, într-o carte de poezii de Nichita Stănescu. N-am avut curaj s-o arunc niciodată.

Am râs amândoi, stânjeniți ca doi adolescenți care nu știu ce să spună mai departe. Dar râsul s-a stins repede. Realitatea s-a strecurat între noi ca un șarpe rece.

— Ioana, tu… ești bine? Cum e viața ta?

M-am uitat în jur: mobila veche, perdelele spălăcite, poza fiicei mele pe raft. Soțul meu dormea în camera alăturată, liniștit, fără să știe că trecutul meu tocmai mă sunase înapoi.

— Sunt bine. Am o familie frumoasă. Și tu?

— Și eu… Am divorțat acum doi ani. Băiatul meu e la facultate la Iași. M-am obișnuit cu singurătatea, dar uneori mă apasă.

Am simțit un nod în gât. Dacă aș fi ales altfel atunci? Dacă n-aș fi plecat la București după facultate? Dacă nu l-aș fi lăsat pe Radu să plece fără să-i spun ce simt cu adevărat?

— Ți-ai amintit vreodată de noi? am întrebat încet.

— Mereu. Mai ales când plouă sau când aud la radio piesa aia veche de la Compact…

Am tăcut amândoi. În mintea mea se derulau imagini: plimbările pe malul Bistriței, promisiunile făcute sub felinarul din fața blocului, certurile noastre copilărești și săruturile furate pe scara blocului.

— Ioana, dacă ai putea da timpul înapoi… ai schimba ceva?

Întrebarea lui m-a lovit ca un trăsnet. Am simțit cum toate zidurile pe care le-am construit în jurul inimii mele se clatină.

— Nu știu… Poate că da. Poate că nu m-aș fi grăbit să fug după visele altora și aș fi avut curaj să-mi urmez inima.

— Știi… eu încă te iubesc, a spus el aproape șoptit.

M-am ridicat brusc de pe canapea și am început să mă plimb prin cameră. Inima îmi bătea nebunește. Cum era posibil ca după atâția ani să simt din nou fluturi în stomac?

— Radu, nu spune asta… E prea târziu pentru noi.

— Poate că nu e târziu pentru o ultimă întâlnire. Să bem o cafea și să ne spunem tot ce n-am avut curaj atunci.

Am ezitat. Ce-ar spune familia mea? Ce-ar zice fiica mea dacă ar afla că mama ei încă mai visează la prima iubire?

— Nu știu dacă pot…

— Ioana, nu-ți cer nimic. Doar o cafea. Să ne privim în ochi și să vedem dacă timpul chiar vindecă totul.

Am acceptat. Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din orașul nostru natal, acolo unde totul a început. Când l-am văzut intrând, cu părul grizonat și ochii aceia blânzi care nu s-au schimbat deloc, am simțit că mă întorc în timp.

— Ai venit… a spus el zâmbind trist.

— Am venit să-mi iau rămas bun de la trecut.

Am vorbit ore întregi despre viețile noastre, despre greșeli și regrete, despre copii și părinți care nu mai sunt. La final, ne-am îmbrățișat strâns, ca doi oameni care știu că nu vor mai avea niciodată șansa asta.

Când am ajuns acasă, fiica mea m-a întrebat:

— Mamă, ai plâns?

— Nu, draga mea. Doar mi-am adus aminte cine am fost odată.

Acum stau la fereastră și mă întreb: oare câți dintre noi trăim cu inima împărțită între trecut și prezent? Oare avem curajul să ne iertăm pentru alegerile făcute sau rămânem prizonieri ai regretelor?