Între două focuri: Povestea unei fiice și nurori în România de azi

— Ioana, nu mai vii azi pe la mine? Am făcut sarmale, știu că-ți plac… Vocea mamei răsuna în telefon cu o notă de supărare abia ascunsă. Era abia ora opt dimineața și deja simțeam cum ziua mea se rupe în două. Nici nu apucasem să răspund, că WhatsApp-ul vibra: „Ioana, dacă ai timp azi, poate mă ajuți cu factura la gaze. Nu mă descurc cu aplicațiile astea.” Era mesajul soacrei mele, doamna Viorica.

Am închis ochii pentru o clipă, încercând să-mi adun gândurile. M-am uitat la ceas: mai aveam douăzeci de minute până să-l trezesc pe Vlad, băiețelul meu de cinci ani, și să-l pregătesc pentru grădiniță. Soțul meu, Mihai, dormea încă. În bucătărie mirosea a cafea proaspătă, dar nu aveam timp să mă bucur de ea. În fiecare zi, mă simțeam ca o frânghie trasă din ambele capete.

— Ioana, ai auzit ce-am zis? Măcar pe la prânz să vii, că după aia vine vecina și nu mai pot sta de vorbă cu tine… Mama nu se lăsa. Am oftat și am încercat să-i explic:

— Mamă, azi trebuie să merg și pe la doamna Viorica. Are nevoie de ajutor cu facturile…

— Păi mereu pe la ea! Eu nu mai contez deloc? De când te-ai măritat, parcă nici nu mai ești fata mea!

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. M-am simțit vinovată, ca de fiecare dată când încercam să împac pe toată lumea. Am închis telefonul cu promisiunea că voi trece „măcar o oră”.

La micul dejun, Mihai a observat că sunt abătută.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic… doar că iar trebuie să mă împart între mama și mama ta. Amândouă au nevoie de mine azi.

Mihai a ridicat din umeri.

— Știi cum e mama… dacă nu mergi azi, o să se supere. Dar nici mama ta nu e ușor de mulțumit.

Mi-aș fi dorit să spun ceva, să cer ajutor sau măcar înțelegere, dar am tăcut. În familia noastră, femeile rezolvau totul. Bărbații „nu se bagau”.

După ce l-am dus pe Vlad la grădiniță, am pornit spre apartamentul mamei mele. Bloc vechi, miros de var și mucegai pe scări. Mama m-a întâmpinat cu ochii roșii de plâns.

— Ce-ai pățit?

— Nimic… doar că mi-e dor de tine. De când ai copil și soț, parcă nu mai ai timp pentru mine…

Am stat cu ea o oră, am mâncat sarmale și am ascultat aceleași povești despre tata care ne-a părăsit când aveam doisprezece ani. Mama nu s-a recăsătorit niciodată; eu eram tot universul ei. Când am plecat, mi-a pus în plasă niște mere și mi-a spus încet:

— Să nu uiți că eu te-am crescut singură…

Am simțit din nou vinovăția aceea grea care mă apăsa pe piept.

La soacră am ajuns după prânz. Doamna Viorica locuia singură într-un apartament micuț, plin de bibelouri și mileuri. Era genul de femeie care nu uitase niciodată să-și aranjeze părul și să-și pună cercei chiar dacă nu ieșea din casă.

— Vai, Ioana, ce bine că ai venit! Nu știu ce m-aș face fără tine… Mihai n-are răbdare cu mine deloc.

Am rezolvat facturile, i-am făcut ceai și am ascultat-o povestind despre vecina care „sigur fură curent” și despre vremurile când era tânără și frumoasă.

— Să știi că tu ești ca fata mea… Dacă n-ai fi tu, cred că aș muri de singurătate.

Cuvintele ei m-au emoționat și m-au apăsat în același timp. M-am uitat la ceas: era deja târziu. Vlad trebuia luat de la grădiniță.

În drum spre casă, am început să plâng în mașină. Nu știam pentru cine plâng mai mult: pentru mama mea care se simțea abandonată sau pentru mine care nu mai știam cine sunt între atâtea așteptări. Aveam impresia că viața mea se scurge printre vizite, telefoane și reproșuri.

Seara, Mihai a venit acasă obosit și absent.

— Ai rezolvat cu mama?

— Da… Am rezolvat cu amândouă.

A dat din cap mulțumit și s-a așezat la televizor. Vlad s-a jucat singur cu mașinuțele lui. Eu am rămas în bucătărie privind pe geam la blocurile gri din cartierul nostru.

Mi-am adus aminte de visurile mele din liceu: voiam să fiu profesoară de română sau poate scriitoare. Acum eram doar „fata mamei” sau „nora doamnei Viorica”.

În weekenduri era la fel: fiecare dintre ele voia să petrecem timpul „doar cu ea”. Sărbătorile erau un coșmar logistic: Crăciunul la una, Paștele la alta, mereu cineva supărat sau rănit.

Odată i-am spus lui Mihai:

— Nu pot să continui așa… Simt că mă pierd între ele.

— Exagerezi… Toate femeile fac asta. Așa e la noi.

M-am simțit invizibilă. Cine eram eu? Unde era viața mea?

Într-o zi am avut un atac de panică în supermarket. M-am trezit plângând între rafturi, fără să știu exact de ce. O doamnă necunoscută m-a întrebat dacă sunt bine. Am dat din cap că da, dar adevărul era că nu mai eram bine de mult timp.

Am început să merg la terapie pe ascuns. Mama ar fi zis că „doar nebunii merg la psiholog”, iar soacra ar fi considerat o rușine pentru familie. Dar acolo am început să-mi spun povestea cu voce tare:

— Sunt Ioana și nu mai știu cine sunt fără ceilalți…

Terapia m-a ajutat să pun limite mici: o zi pe săptămână doar pentru mine, fără vizite sau telefoane. La început au fost scandaluri: mama a plâns, soacra s-a supărat, Mihai a zis că „m-am schimbat”. Dar încet-încet am început să respir din nou.

Nu am găsit încă echilibrul perfect. Încerc să fiu acolo pentru ele fără să mă pierd pe mine însămi. Uneori reușesc, alteori cad iar în vechile tipare.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi suntem prinse între două focuri și uităm să ne trăim propria viață? Poate povestea mea vă va face să vă gândiți: unde vă puneți voi pe lista priorităților?