Sub același acoperiș, umbre diferite: Povestea unei surori la marginea familiei

— Ivana, vino să mă ajuți cu rochia! strigă Ana din camera ei, vocea ei vibrând de emoție și nerăbdare. Mâinile îmi tremurau pe marginea ușii, iar inima îmi bătea atât de tare încât aveam impresia că toată casa o poate auzi. Era ziua nunții surorii mele mai mici și, în loc să simt bucurie, mă luptam cu un val de sentimente pe care nu le puteam controla.

Am intrat în cameră și am văzut-o pe Ana înconjurată de voaluri albe, cu ochii mari și strălucitori. Mama îi aranja părul, iar tata vitreg, domnul Doru, stătea lângă ușă cu un zâmbet larg pe față. — Ești superbă, draga mea! spuse el, iar Ana îi zâmbi ca o prințesă răsfățată.

M-am apropiat încet, încercând să-mi ascund resentimentele. — Îți stă foarte bine, Ana. Chiar arăți ca o mireasă din reviste, am spus, forțând un zâmbet. Ana m-a privit scurt, apoi s-a întors spre mama. — Mami, ai grijă să nu-mi strici buclele!

Am ieșit pe hol sub pretextul că trebuie să aduc ceva din bucătărie. În realitate, aveam nevoie de aer. M-am sprijinit de perete și am încercat să-mi opresc lacrimile. Nu era prima dată când mă simțeam invizibilă în propria familie, dar astăzi durerea era mai ascuțită ca niciodată.

Mi-am amintit de copilărie, când tata a plecat și mama l-a cunoscut pe Doru. Aveam șapte ani atunci și nu înțelegeam de ce noul bărbat din viața noastră părea să o adore doar pe Ana, care abia învățase să meargă. Cu timpul, diferențele au devenit tot mai evidente: Ana primea haine noi, jucării scumpe, excursii la munte. Eu primeam promisiuni și zâmbete obosite.

— Ivana, vino să faci o poză cu noi! m-a chemat mama din camera Anei. Am intrat și m-am așezat lângă sora mea. Doru a pus mâna pe umărul Anei și i-a șoptit ceva la ureche. Am simțit cum mă strânge stomacul.

După poze, Doru a scos dintr-o cutie o pereche de cercei din aur alb cu diamante. — Pentru tine, Ana! Să-ți poarte noroc în noua ta viață! Ana a țipat de bucurie și l-a îmbrățișat. Mama a lăcrimat discret. Eu am rămas nemișcată, cu mâinile strânse în poală.

— Ivana, tu ai primit cercei la majorat! mi-a spus mama mai târziu, când am rămas singure în bucătărie.
— Da, dar erau din argint și i-am primit de la tine, nu de la el… am răspuns încet.
Mama a oftat și a evitat să mă privească în ochi.

Ziua a trecut ca prin ceață. La biserică, am stat în spatele tuturor, privind cum Ana radiază în centrul atenției. La restaurant, Doru a ținut un toast lung despre cât de mândru este de fiica lui „cea mică”. Niciun cuvânt despre mine.

După dansul mirilor, am ieșit afară să fumez o țigară. Lângă mine a venit Radu, verișorul nostru.
— Ești bine? m-a întrebat el cu grijă.
— Da… doar că uneori simt că nu aparțin aici.
— Știi că nu e vina ta, nu? Doru a fost mereu orbit de Ana. Dar tu… tu ai ceva ce ea nu va avea niciodată: forța de a merge mai departe fără aplauze.

Cuvintele lui m-au atins mai mult decât aș fi vrut să recunosc. Dar tot nu puteam scăpa de sentimentul amar că nu contez.

Spre finalul petrecerii, Doru s-a apropiat de mine cu un plic alb.
— Să nu crezi că te-am uitat, Ivana! Uite, pentru tine…
Am deschis plicul: era o sumă mică de bani și un bilet cu „Succes la master!” scris grăbit.
— Mulțumesc… am spus fără vlagă.
El a dat din cap și s-a întors la masa mirilor.

În noaptea aceea nu am putut dormi. Am stat pe balconul apartamentului nostru mic din cartierul Titan și m-am uitat la luminile orașului. M-am gândit la toate momentele când am încercat să-i atrag atenția lui Doru: când am luat premiul întâi la școală, când am intrat la facultate fără meditații plătite… Nimic nu părea suficient.

A doua zi dimineață, Ana a venit la mine în cameră cu rochia ei albă pe braț.
— Ivana… știu că ți-a fost greu ieri. Dar vreau să știi că pentru mine ești cea mai bună soră din lume.
Am privit-o lung. Era sinceră sau doar voia să-și aline propria vinovăție?
— Mulțumesc, Ana… Dar uneori mi-aș dori să fiu văzută și eu ca fiică adevărată.
Ana a tăcut și a ieșit fără să spună nimic.

Au trecut luni de atunci. Am terminat masterul și m-am mutat singură într-o garsonieră micuță. Relația cu familia a rămas rece; vorbim rar și formal. Uneori mă întreb dacă rana asta se va vindeca vreodată sau dacă voi rămâne mereu fata invizibilă sub același acoperiș cu umbre diferite.

Oare cât valorează iubirea unui părinte vitreg? Și cât de mult ne poate schimba lipsa ei? Voi ce credeți: e vina mea că nu pot ierta sau e doar instinctul meu de supraviețuire?