Între resturi și așteptări: Povestea unei nurori invizibile

— Ioana, ia și tu niște sarmale la pachet, că sigur vă prind bine, mi-a spus soacra mea, doamna Maria, în timp ce îi întindea cumnatei mele, Roxana, un plic gros, pe care l-a strecurat cu grijă în geanta ei scumpă.

Am zâmbit forțat, cu mâinile strânse pe caserola de plastic. Sarmalele erau bune, dar nu puteam să nu simt cum mă arde nedreptatea. Roxana primea bani, haine noi pentru copii, chiar și o excursie la munte plătită integral. Noi? Noi primeam resturile de la masa de duminică și promisiuni vagi că „data viitoare poate vă ajut și pe voi”.

Soțul meu, Mihai, încerca mereu să mă liniștească. „Lasă, Ioana, nu te mai consuma. Mama e mai apropiată de Roxana pentru că e singură cu copiii. Noi ne descurcăm.” Dar oare chiar ne descurcam? Salariul lui abia acoperea facturile, iar eu lucram part-time la o librărie. Copilul nostru, Vlad, creștea și avea nevoie de haine noi, de rechizite, de atenție. Și totuși, nu am cerut niciodată nimic. Doar un pic de respect.

În fiecare duminică mergeam la masa de familie. Era ritualul nostru: eu găteam ceva dulce, Mihai aducea vinul, iar Vlad se juca cu verișorii lui. Dar mereu simțeam privirea soacrei mele pe mine — rece, evaluatoare. Orice făceam era insuficient: prăjitura era prea dulce, copilul prea gălăgios, eu prea tăcută.

Într-o zi, după ce am ajuns acasă cu sarmalele reci și cu sufletul greu, Mihai m-a găsit plângând în bucătărie.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mai pot, Mihai. Mă simt invizibilă. De ce Roxana primește totul și noi doar resturi?
El a oftat adânc.
— Știi că mama a ajutat-o mult după ce a rămas singură…
— Dar și noi avem nevoie! Nu vreau bani sau excursii. Vreau să simt că fac parte din familie!

A doua zi am primit un mesaj de la Roxana: „Mulțumesc că ai adus prăjitură ieri! Mama a zis că ești tare pricepută.” Am zâmbit amar. Era singura apreciere pe care o primeam — și nici măcar nu venea direct de la soacră.

Au trecut săptămâni. Relația cu Mihai s-a răcit. El evita subiectul, eu mă închideam tot mai mult în mine. Vlad a început să mă întrebe de ce verișorii lui au biciclete noi și el nu. Ce puteam să-i spun? Că bunica îi iubește mai mult pe ceilalți?

Într-o duminică ploioasă, am ajuns din nou la masa de familie. Roxana povestea entuziasmată despre vacanța la Brașov pe care o plătise mama-soacră. Copiii ei se lăudau cu jucării noi. Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari:
— Mami, și eu pot să merg la munte cu bunica?
Soacra mea a zâmbit strâmb:
— Poate la anul, dragul meu. Acum nu se poate.

Atunci am simțit cum ceva se rupe în mine.
— Doamnă Maria, pot să vă întreb ceva?
Toți au tăcut brusc.
— De ce Roxana primește totul și noi doar resturi? Ce am făcut greșit?
Soacra m-a privit lung.
— Ioana, nu e vorba că nu vă iubesc… Dar Roxana are nevoie mai mare. Voi sunteți o familie întreagă.
— Și noi avem nevoie de dragoste și respect! Nu doar de sarmale reci!

Am ieșit din casă tremurând. Mihai m-a urmat fără să spună nimic.
Acasă, liniștea era apăsătoare. Vlad s-a lipit de mine:
— Mami, te iubesc cel mai mult.

În seara aceea am decis că nu voi mai merge la mesele de duminică. Am început să ne petrecem timpul doar noi trei: plimbări prin parc, filme acasă, clătite făcute împreună. Era liniște și căldură — ceva ce nu mai simțisem demult.

Roxana mi-a scris după câteva săptămâni:
„Mama e supărată că nu mai veniți. Poate ai exagerat puțin?”
Am șters mesajul fără să răspund. Pentru prima dată în viață simțeam că am făcut ceva pentru mine.

Mihai a început să-și vadă mama mai rar. Relația noastră s-a îmbunătățit încet-încet. Vlad era mai fericit — avea părinții aproape și nu mai trebuia să se compare cu nimeni.

Uneori mă întreb dacă am fost nedreaptă sau doar am avut curajul să spun ce simt. Oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi acceptăm resturi doar ca să păstrăm aparențele? Poate că merităm mai mult decât atât…