Când Am Devenit Trei: Viața cu Soacra și Pretendentul Ei în Același Apartament
— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! — am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Bucătăria noastră mică mirosea a ciorbă de perișoare, dar și a tensiune. Vlad, soțul meu, stătea cu capul plecat, jucându-se nervos cu lingura în farfurie.
— Te rog, Ana, încearcă să înțelegi… Mama n-are unde să se ducă. Și domnul Petrescu… e doar un prieten. Nu va sta mult.
Am râs amar. — Un prieten? Vlad, omul ăsta doarme pe canapeaua noastră de trei săptămâni! Îmi invadează intimitatea, îmi judecă fiecare gest și mama ta… mama ta îi face clătite la miezul nopții!
Vlad a oftat. — E greu și pentru mine.
Dar nu era greu pentru el. Era greu pentru mine. Eu eram cea care nu mai avea loc în propria casă. Eu eram cea care se trezea noaptea din cauza râsetelor lor din sufragerie. Eu eram cea care nu mai putea să-și țină copilul în brațe fără privirile critice ale soacrei.
Totul a început într-o zi ploioasă de martie. Elena, soacra mea, a apărut la ușă cu două valize și cu domnul Petrescu după ea. — Ana, dragă, sper că nu te deranjează dacă stăm câteva zile aici. Apartamentul meu e în renovare și… domnul Petrescu m-a ajutat cu bagajele.
Nu am avut curaj să spun nu. Vlad era deja cu brațele deschise, iar fiica noastră, Mara, se bucura că bunica va sta cu noi. Dar zilele s-au transformat în săptămâni, iar domnul Petrescu nu părea să aibă de gând să plece.
La început am încercat să fiu politicoasă. Îi făceam cafeaua dimineața, îi lăsam telecomanda la televizor și mă prefăceam că nu mă deranjează când își lăsa șosetele ude pe calorifer. Dar apoi au început micile răutăți: priviri lungi când mă întorceam de la serviciu mai târziu, comentarii despre cât de des gătesc sau cât de rar fac curat.
Într-o seară, l-am auzit pe domnul Petrescu spunându-i Elenei: — Fata asta nu știe să țină o casă. Dacă era nevasta mea… Elena a râs și a dat din mână: — Lasă, dragă, tineretul de azi nu mai e ca pe vremuri.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am dus la Vlad și i-am spus că nu mai suport. — Ana, te rog, ai răbdare. Mama are nevoie de noi acum.
Dar cine avea nevoie de mine? Cine mă apăra pe mine?
Într-o dimineață de sâmbătă, Mara a venit plângând la mine: — Mami, bunica a zis că nu știi să faci clătite ca ea și că domnul Petrescu nu vrea să mănânce decât ce gătește ea.
Mi-am mușcat buza ca să nu plâng în fața copilului meu. Am luat-o în brațe și i-am șoptit: — Fiecare gătește în felul lui, iubita mea.
În acea zi am decis că trebuie să pun limite. Am intrat hotărâtă în sufragerie unde Elena și domnul Petrescu se uitau la un serial turcesc.
— Trebuie să vorbim — am spus răspicat.
Elena s-a uitat la mine peste ochelari: — Ce s-a întâmplat?
— Nu mai putem continua așa. E apartamentul nostru și avem nevoie de intimitate. Vreau să știu cât timp mai stați aici.
Domnul Petrescu a pufnit: — Dacă nu suntem doriți…
— Nu e vorba de asta — am spus eu, dar vocea mi s-a frânt. — E vorba că suntem prea mulți într-un spațiu prea mic și… eu nu mai pot.
Elena s-a ridicat brusc: — După tot ce am făcut pentru voi! După ce v-am crescut copilul!
— Știu că ne-ai ajutat mult și îți mulțumesc — am spus eu cu greu. — Dar acum simt că nu mai am aer.
A urmat o tăcere apăsătoare. Vlad a venit din dormitor și ne-a găsit așa, fiecare cu ochii în pământ.
— Ce se întâmplă aici?
— Nimic! — a răspuns Elena tăios. — Niciodată nu am fost dorită aici!
A doua zi dimineață, Elena și domnul Petrescu au început să-și strângă lucrurile. Mara plângea în hohote, iar Vlad mă privea acuzator.
— Ești mulțumită acum? — m-a întrebat el rece.
Nu eram mulțumită. Eram sfâșiată între vinovăție și ușurare. Am încercat să-i explic Mariei că bunica va veni des în vizită și că o iubim la fel de mult.
Au trecut luni până când relația cu Vlad s-a reparat cât de cât. Elena nu mi-a mai vorbit o vreme, iar Mara încă întreabă uneori dacă domnul Petrescu va veni la noi de Crăciun.
Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să rabd mai mult. Dar cât poți sacrifica din liniștea ta pentru ceilalți? Unde se termină datoria față de familie și începe dreptul la propria fericire?
Poate că niciodată nu vom găsi răspunsul corect. Dar știu sigur că uneori trebuie să spui „ajunge”, chiar dacă doare.