Când mama nu mai vine: Povestea Anei și drumul spre o nouă familie

— Ana, iar stai la geam? Nu vezi că e frig? vocea doamnei Mariana, educatoarea, răsună pe holul lung al centrului de plasament. M-am întors încet, cu obrajii roșii de la frig și ochii umezi. Nu voiam să mă mișc. Poate azi venea mama. Poate azi se întâmpla minunea.

— Vin imediat, doamnă Mariana, am șoptit, dar inima mea rămânea lipită de geamul aburit. În fiecare zi, după școală, mă așezam acolo și priveam poarta mare, verde, ruginită pe alocuri. Îmi imaginam că o văd pe mama venind, cu pași grăbiți, cu zâmbetul ei cald. Dar nu venea nimeni pentru mine.

Aveam opt ani când mama a plecat. Tata nu era în peisaj — nici nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată. Mama mi-a spus doar atât: „Ana, mă întorc repede. Să fii cuminte.” Și a dispărut. Au trecut zile, apoi săptămâni, apoi ani. La început am plâns în fiecare noapte. Apoi am învățat să-mi ascund lacrimile sub pernă.

În centru eram mulți copii ca mine. Unii erau gălăgioși, alții retrași. Eu eram printre cei care nu făceau probleme. Îmi făceam temele, ajutam la bucătărie, citeam povești celor mici. Dar nimeni nu știa cât de tare mă durea dorul.

Într-o zi, la ușă au venit doi oameni: o femeie cu ochi blânzi și un bărbat tăcut, cu mâinile mari. Doamna Mariana m-a chemat în birou.

— Ana, aceștia sunt doamna Ioana și domnul Mihai. Vor să te cunoască.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am uitat la ei cu teamă și speranță. Doamna Ioana s-a aplecat spre mine:

— Bună, Ana! Am auzit că-ți place să citești. Și eu ador cărțile! Ce citești acum?

Am bâiguit ceva despre „Heidi”, dar mintea mea era departe. Oare vor să mă ia acasă? Oare vor fi ca mama? Oare mă vor părăsi și ei?

Au urmat luni de vizite, discuții și ieșiri în parc. Încet-încet, am început să mă obișnuiesc cu ideea că poate aș putea avea din nou o familie. Dar frica nu mă părăsea.

Prima noapte în casa lor a fost un coșmar. M-am trezit plângând, convinsă că mama va veni la centru și nu mă va găsi. Am fugit la ușa camerei și am stat acolo până dimineața. Doamna Ioana m-a găsit ghemuită pe covor.

— Ana, ce s-a întâmplat?

— Dacă vine mama și nu sunt acolo? Dacă nu mă mai găsește niciodată?

Ea m-a luat în brațe și a plâns cu mine.

— Știu că doare, draga mea. Dar aici ești iubită. Și dacă mama ta va veni vreodată, vom fi aici să te sprijinim.

Au trecut luni până am început să cred că poate merit să fiu iubită din nou. Domnul Mihai era tăcut, dar mereu prezent: îmi repara jucăriile stricate, mă ducea la școală chiar dacă ploua torențial sau ningea. Doamna Ioana îmi citea povești seara și mă învăța să gătesc prăjituri.

Dar nu totul era roz. La școală copiii râdeau de mine:

— Uite-o pe aia din plasament! N-are mamă!

M-am bătut cu o fată care mi-a spus că sunt „copil de nimeni”. Am ajuns acasă cu buza spartă. Domnul Mihai s-a încruntat:

— Ana, violența nu rezolvă nimic.

— Dar ce să fac? Să-i las să râdă de mine?

Doamna Ioana m-a strâns la piept:

— Oamenii rănesc atunci când nu înțeleg durerea altora. Tu ești puternică pentru că ai trecut prin multe.

Am început să scriu într-un jurnal tot ce simțeam: furie, dor, frică, speranță. Într-o zi am găsit curajul să citesc câteva pagini cu voce tare la terapie de grup. Alți copii au început să plângă și să spună poveștile lor.

Într-o seară, când aveam doisprezece ani, am primit un telefon neașteptat la casa noastră nouă. Era mama.

— Ana… sunt eu… mama ta…

Am simțit cum mi se oprește respirația.

— Unde ai fost? De ce nu ai venit după mine?

A tăcut mult timp la celălalt capăt al firului.

— Am greșit mult… Am fost bolnavă… Nu am putut… Dar te iubesc…

Am închis telefonul plângând. Nu știam dacă vreau s-o văd sau s-o urăsc pentru tot ce am trăit fără ea.

Doamna Ioana m-a ținut în brațe toată noaptea.

— E normal să fii confuză, Ana. Poți alege ce vrei tu: s-o vezi sau nu. Noi suntem aici pentru tine.

Au trecut ani până am avut curajul s-o întâlnesc pe mama față în față. Era schimbată, obosită, dar ochii ei erau la fel ca ai mei.

— Iartă-mă…

Nu i-am răspuns atunci. Dar am simțit că pot merge mai departe.

Astăzi am optsprezece ani și încă port rănile copilăriei mele. Dar am o familie care m-a ales și m-a iubit chiar și când eu nu puteam să mă iubesc pe mine însămi.

Mă întreb uneori: câți copii ca mine încă mai stau la geam și așteaptă? Ce putem face noi ca să nu mai existe atâta dor și atâta tăcere? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să deschidă ușa inimii pentru un copil care încă speră.