Nunta fără invitație: Povestea unei fiice între două lumi

— Cum ai putut să faci asta? Cum ai putut să nu o inviți pe Agnes? vocea tatălui meu răsuna ca un tunet în camera mică, tapetată cu poze vechi și amintiri prăfuite. Mâinile îi tremurau, iar ochii lui, altădată blânzi, erau acum plini de furie și dezamăgire.

Am rămas nemișcată pe marginea patului, cu rochia de mireasă atârnată pe umeraș lângă mine, ca o promisiune pe care nu știam dacă o merit. Simțeam cum inima îmi bate nebunește în piept, ca atunci când eram copil și ascultam cearta părinților mei prin ușa închisă.

— Tata, nu pot… Nu pot să mă prefac că totul e bine. Nu pot să o am lângă mine în ziua asta. Nu după tot ce a fost, am spus încet, aproape șoptit, dar el nu părea să mă audă.

— E soția mea! E parte din familie! Ai crescut cu ea! Nu poți să te comporți ca un copil răsfățat! a izbucnit el, iar eu am simțit cum lacrimile îmi ard ochii.

Adevărul era că nu am crescut cu Agnes. Am crescut printre tăceri apăsătoare și priviri reci. După ce mama a plecat — fără explicații, fără să se uite înapoi — tata a adus-o pe Agnes în viața noastră ca pe un pansament pus pe o rană deschisă. Dar rana nu s-a vindecat niciodată. Agnes nu m-a bătut, nu m-a certat, dar nici nu m-a iubit. Era mereu acolo, corectă, distantă, cu zâmbetul ei politicos și sfaturile ei despre „cum ar trebui să fie o fată bună”.

În fiecare an de Crăciun, când tata ne făcea poze lângă brad, eu mă simțeam ca o musafiră în propria casă. Îmi aminteam cum stăteam la masa de Paște și Agnes îmi spunea: „Sper că ai mulțumit mamei tale pentru ochii frumoși. Eu nu pot concura cu asta.” Și apoi tăcea, iar tata schimba subiectul.

Când am împlinit 18 ani și am plecat la facultate la București, am simțit pentru prima dată că respir. Mi-am făcut prieteni noi — Oana, colega mea de cameră, care avea și ea părinți divorțați și știa ce înseamnă să fii „copilul dintre lumi”. Am început să ies cu Vlad, băiatul care avea să-mi devină soț. Vlad venea dintr-o familie simplă din Ploiești, unde toată lumea se certa tare și se împăca repede. La ei acasă era gălăgie și dragoste pe față — ceva ce eu nu avusesem niciodată.

Când Vlad m-a cerut de soție, am simțit că viața mea începe cu adevărat. Dar apoi au început telefoanele de la tata: „Agnes vrea să știe dacă are rol la nuntă”, „Agnes te poate ajuta cu organizarea”, „Agnes a găsit un restaurant mai bun”. Fiecare discuție era ca o piatră pusă pe pieptul meu.

Într-o seară, după ce am închis telefonul plângând, Vlad m-a luat în brațe:
— De ce nu-i spui adevărul tatălui tău? Că nu vrei să-ți strice ziua nimeni care nu te-a iubit cu adevărat?

— Pentru că nu vreau să-l pierd și pe el… am șoptit.

Adevărul era că tata era tot ce-mi rămăsese din copilăria mea frântă. Și totuși, el nu vedea cât de mult mă durea prezența lui Agnes.

Cu două săptămâni înainte de nuntă, am luat decizia: nu o voi invita pe Agnes. Am scris invitațiile cu mâna tremurândă și am lăsat-o pe a ei deoparte. Tata a aflat de la o rudă — mătușa Lenuța, care mereu știa tot — și a venit furios la mine acasă.

— Dacă nu vine Agnes, nici eu nu vin! a spus el cu vocea spartă.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. Seara aceea am plâns până târziu. Oana mi-a adus ceai și mi-a spus:
— Poate e momentul să te gândești la tine. Să-ți faci dreptate ție însăți.

În ziua nunții, tata nu a venit. Nici Agnes. M-am uitat printre invitați și am simțit un gol imens acolo unde ar fi trebuit să fie el. Mama — care între timp se întorsese în țară după ani de absență — a venit timid la cununie. Ne-am îmbrățișat stângaci, ca două străine care încearcă să recupereze timpul pierdut.

Petrecerea a fost frumoasă, dar eu am dansat cu Vlad cu lacrimi în ochi. Prietenii mei au râs, au cântat, dar eu simțeam că port o povară pe umeri.

După nuntă, tata nu mi-a mai vorbit luni întregi. Am încercat să-l sun de zeci de ori. Îi scriam mesaje lungi pe WhatsApp: „Tata, te rog… Hai să vorbim.” Rămâneau nevăzute sau primeam doar un „Nu acum.”

Într-o zi de toamnă târzie, l-am găsit pe tata la cimitirul unde era înmormântată bunica mea. Stătea pe bancă, cu privirea pierdută.

— Tata… am spus încet.
El s-a uitat la mine lung și obosit.
— De ce ai făcut asta? De ce ai vrut să mă rănești?

— Nu am vrut să te rănesc… Dar nici eu nu mai puteam să mă rănesc pe mine doar ca să vă fie vouă bine.

A tăcut mult timp. Apoi a oftat:
— Poate că nici eu n-am știut cum să fiu tată pentru tine după ce a plecat maică-ta…

Ne-am îmbrățișat acolo, printre frunze moarte și regrete nespuse. Nu s-au rezolvat toate atunci — nici azi nu suntem o familie perfectă — dar am început să vorbim din nou.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dacă merită să-ți asumi riscul de a pierde oameni pentru a-ți apăra propriile răni nevindecate. Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există iertare chiar și acolo unde pare imposibil.