Între tăcere și dor: Povestea unei mame rănite

— Vlad, te rog, răspunde-mi! Nu pot să închid ochii fără să știu că ești bine! am strigat în telefon, dar din nou, doar tonul acela sec, interminabil. Am lăsat telefonul să cadă pe masă și am simțit cum inima mi se strânge. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să dau de el.

Mă numesc Mariana și am 56 de ani. Trăiesc într-un apartament mic din Pașcani, cu soțul meu, Ion, care pare să nu mai observe de mult cât de mult mă apasă tăcerea asta dintre mine și fiul nostru. Vlad a fost mereu sufletul casei, băiatul acela cu ochi mari și visători, care mă lua de mână când mergeam la piață și îmi spunea că nu va pleca niciodată de lângă mine. Dar viața nu ține cont de promisiuni de copil.

Totul s-a schimbat când a cunoscut-o pe Irina, o fată frumoasă și ambițioasă din Suceava. S-au căsătorit repede, iar la nici un an după nuntă, Vlad a primit o ofertă de muncă în Germania. „Mamă, e doar pentru câțiva ani. O să ne fie mai bine acolo”, mi-a spus el într-o seară, evitându-mi privirea. Am simțit atunci că ceva se rupe în mine, dar am zâmbit și am încercat să-l încurajez.

Primele luni după plecare au fost pline de mesaje și apeluri video. Îmi arătau apartamentul lor mic din Hamburg, îmi povesteau despre joburile lor noi și despre cât de greu e să te adaptezi printre străini. Dar încet-încet, mesajele s-au rărit. Apelurile au devenit scurte și grăbite. Irina părea mereu ocupată, iar Vlad părea tot mai obosit.

Într-o seară, după ce Ion a adormit cu televizorul deschis pe știri, am încercat din nou să-l sun pe Vlad. De data asta nici măcar nu a mai sunat. Am trimis un mesaj: „Vlad, mamă, te rog, dă-mi un semn că ești bine.” Niciun răspuns.

A doua zi dimineață, la cafea, Ion a oftat și a spus:
— Lasă-l, femeie, are și el viața lui acum. Nu mai e copil.
— Dar eu tot mama lui sunt! Nu pot să nu-mi fac griji!
— Poate că îl sufoci prea mult cu telefoanele astea. Lasă-i spațiu.

M-am simțit ca și cum aș fi fost vinovată pentru distanța asta. Oare chiar îl sufocam? Oare greșisem undeva? Am început să mă gândesc la toate momentele în care poate am fost prea protectoare sau prea insistentă.

Într-o duminică, sora mea, Lidia, a venit pe la noi cu prăjituri. A văzut cât sunt de abătută și m-a tras deoparte:
— Mariana, nu poți să trăiești doar pentru Vlad. Ai și tu viața ta! Hai cu mine la biserică duminica viitoare. Poate te mai liniștești.
Am dat din cap fără convingere. Cum să mă liniștesc când nu știu dacă fiul meu e bine?

Seara aceea a fost cea mai grea. Am deschis albumul cu poze vechi: Vlad la serbarea din clasa întâi, Vlad cu bicicleta lui roșie, Vlad îmbrățișându-mă înainte să plece la facultate la Iași. Am plâns în hohote până târziu în noapte.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, am primit un mesaj scurt: „Mamă, sunt bine. Sunt doar foarte ocupat la muncă. Te sun eu când pot.” Atât. Fără „te iubesc”, fără „mi-e dor de tine”. M-am simțit ca o povară pentru el.

Am început să mă cert cu Ion tot mai des. El nu înțelegea de ce nu pot să las lucrurile așa cum sunt:
— Tu nu vezi că ne certăm din cauza lui? De ce nu poți să fii ca alte mame? Să-l lași în pace!
— Pentru că nu pot! Pentru că mi-e dor!

Într-o zi am decis să-i scriu o scrisoare lungă lui Vlad. I-am povestit tot: cât de mult îmi lipsește vocea lui, cât de greu mi-e fără el și cât de tare mă doare tăcerea asta dintre noi. Am pus scrisoarea la poștă cu inima strânsă.

Au trecut două săptămâni fără niciun semn. Într-o seară ploioasă, când deja mă resemnasem că poate nu o va citi niciodată, telefonul a sunat. Era Vlad.
— Mamă… am citit scrisoarea ta… N-am știut că te doare atât de tare.
Vocea lui era stinsă.
— Vlad, eu nu vreau să te țin legat de mine… Vreau doar să știu că ești bine… Să știu că nu m-ai uitat…
A tăcut câteva secunde.
— Nu te-am uitat, mamă… Dar aici e greu… Munca mă termină… Irina e însărcinată și nu știm cum o să ne descurcăm…
Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji.
— O să fie bine… Sunt aici pentru tine… Oricând ai nevoie…

După acel apel am simțit că s-a ridicat o piatră de pe sufletul meu. Dar știu că nimic nu va mai fi ca înainte. Vlad are acum familia lui și problemele lui. Eu trebuie să învăț să trăiesc cu dorul și cu tăcerea.

Mă întreb adesea: oare câți părinți trăiesc aceeași durere ca mine? Oare cât de mult ar trebui să ne agățăm de copiii noștri și când ar trebui să-i lăsăm să zboare? Ce înseamnă să fii mamă când copilul tău nu-ți mai răspunde la telefon?