Adevărul care doare mai tare decât boala: Povestea mea între patul de spital și trădare

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! am șoptit, cu vocea răgușită de la atâtea nopți nedormite și lacrimi înghițite în tăcere. Mirosea a dezinfectant și a disperare în salonul 312, iar perfuzia picura ritmic, ca o numărătoare inversă a răbdării mele. Vlad stătea în picioare lângă patul meu, cu ochii în pământ, incapabil să mă privească. Aveam febră și o durere surdă în piept, dar nimic nu se compara cu tăișul cuvintelor pe care tocmai le citisem pe telefon: „Mi-e dor de tine, Vlad. Abia aștept să ne vedem din nou.”

Nu știu cum am găsit puterea să-i cer explicații. Poate pentru că, după două săptămâni de internare, după zeci de analize și diagnostice incerte, nu mai aveam nimic de pierdut. Boala mea — o formă agresivă de hepatită — mă lăsase fără energie, dar nu și fără demnitate. Mama stătea pe scaunul de lângă geam, cu ochii roșii de plâns, încercând să nu intervină. Știa că trebuie să-mi port singură bătăliile.

— Nu e ceea ce crezi, a bâiguit Vlad, dar vocea lui suna fals, ca un actor prost într-o piesă ieftină. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Îl iubeam pe omul acesta de doisprezece ani. Împreună am crescut-o pe Ilinca, fetița noastră de opt ani, împreună am trecut prin rate la bancă, concedieri și nopți albe cu febră și griji. Dar niciodată nu m-am simțit atât de singură ca acum.

— Atunci ce e? am întrebat, încercând să-mi țin vocea fermă. S-a uitat la mine pentru prima dată și am văzut frica din ochii lui. Frica de adevăr, frica de consecințe.

— E… doar o greșeală. Am fost slab. Tu erai aici… eu nu știam cum să fac față…

Am izbucnit în râs — un râs amar, care s-a transformat rapid în plâns. Cum să nu știi cum să faci față? Eu eram cea care nu știa dacă va mai apuca ziua de mâine! Eu eram cea care se temea că Ilinca va rămâne fără mamă! Și tu… tu ai fugit în brațele altei femei?

Mama s-a ridicat încet și a ieșit din salon, lăsându-ne singuri. Vlad a încercat să-mi atingă mâna, dar am tras-o instinctiv.

— Nu vreau să te mai văd acum. Te rog să pleci.

A plecat fără să spună nimic. Ușa s-a închis încet, iar liniștea s-a așternut peste salon ca o pătură grea. Am rămas cu ochii la tavan, încercând să-mi adun gândurile. Cum ajunsesem aici? Unde dispăruse femeia puternică ce credeam că sunt?

În zilele care au urmat, am refuzat să-l văd pe Vlad. Venea zilnic la spital, aducea flori sau fructe, dar le lăsa la asistente. Ilinca venea cu mama și mă întreba mereu când vin acasă. Îi spuneam că trebuie să fiu puternică pentru ea și că totul va fi bine. Dar nu știam dacă va fi.

Într-o noapte, când nu puteam dormi din cauza durerilor, asistenta Maria s-a așezat lângă mine.

— Știu că nu e treaba mea, dar te văd cât suferi… Vrei să vorbim?

Am izbucnit din nou în plâns și i-am povestit totul. Maria m-a ascultat fără să mă judece.

— Știi ce cred eu? Oamenii slabi fug când e greu. Dar tu nu ești slabă. Tu lupți pentru tine și pentru copilul tău. Nu-l lăsa pe el să-ți fure puterea.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să mă gândesc la mine — nu ca la o victimă, ci ca la cineva care are dreptul la fericire.

Când m-am externat după încă două săptămâni, Vlad m-a așteptat la ieșire cu un buchet mare de trandafiri roșii.

— Te rog… iartă-mă! Nu pot trăi fără tine!

L-am privit lung. În spatele lui era Ilinca, care alerga spre mine cu brațele deschise.

— Mami! Mami! Ești bine?

Am îngenuncheat și am strâns-o tare la piept.

— Sunt bine, iubita mea! Pentru tine voi fi mereu bine!

Vlad a rămas stingher lângă noi. În acea clipă am știut că nu pot uita ce a făcut. Poate că îl voi ierta cândva, pentru liniștea sufletului meu, dar nu pot uita.

Acasă au urmat luni grele: tratamente, recuperare, discuții lungi cu Vlad despre trecut și viitor. Mama m-a ajutat enorm — gătea pentru noi, avea grijă de Ilinca când eu nu puteam ieși din pat. Prietenele mele m-au sunat zilnic, unele mi-au spus să-l las pe Vlad, altele m-au sfătuit să-i dau o șansă pentru copil.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, după ce Ilinca a adormit, Vlad s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Nu vreau să te pierd… Spune-mi ce pot face ca să repar totul.

L-am privit mult timp fără să spun nimic. În mintea mea se derulau toate momentele noastre frumoase — vacanțe la mare, serile când dansam în bucătărie, râsetele Ilincăi… Dar și toate minciunile lui din ultimele luni.

— Nu știu dacă se mai poate repara ceva între noi… Poate doar timpul va decide asta.

A dat din cap trist și a plecat în dormitorul lui. Eu am rămas pe canapea, ascultând ploaia bătând în geamuri și întrebându-mă dacă vreodată voi mai putea avea încredere în el sau în altcineva.

Au trecut doi ani de atunci. Sunt sănătoasă acum — am reușit să câștig lupta cu boala. Vlad locuiește încă cu noi pentru Ilinca, dar relația noastră e rece ca o iarnă lungă. Am început să lucrez din nou și mi-am făcut prieteni noi. Încerc să mă regăsesc pe mine însămi — femeia care poate iubi din nou fără teamă.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta? Putem reconstrui ceva după ce totul s-a prăbușit? Sau trebuie pur și simplu să avem curajul să o luăm de la capăt? Voi ce ați face în locul meu?