Pe marginea prăpastiei: Povestea unei trădări sub clopotul bisericii

— Nu pot să cred… nu pot să cred ce văd! am șoptit, cu mâinile tremurânde, strângând punga cu chifle calde atât de tare încât aproape că le-am sfărâmat. Era duminică dimineață, iar soarele abia se ridica peste acoperișul bisericii din cartierul nostru liniștit din Pitești. Întotdeauna mergeam la slujbă împreună, eu și Radu, soțul meu de treizeci de ani. Dar în acea zi, el plecase mai devreme, spunând că are ceva de discutat cu preotul.

Nu m-am gândit niciodată că o să-l văd acolo, în parcarea bisericii, cu brațele în jurul unei femei pe care nu o cunoșteam. S-au sărutat fără să le pese de nimeni. M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. Am rămas nemișcată, ascunsă după mașina noastră veche, privind cum lumea mea se prăbușește.

Când am intrat în casă după slujbă, Radu era deja acolo, așezat la masă, cu ziarul în față și cafeaua aburindă. M-am uitat la el și am simțit un val de furie și durere care mi-a tăiat respirația.

— Cum ai putut? am izbucnit, vocea mea tremurând între lacrimi și furie.

A ridicat privirea, surprins. — Ce s-a întâmplat, Maria?

— Nu te preface! Te-am văzut… te-am văzut cu ea! În parcarea bisericii! Cum ai putut să-mi faci asta?

Radu a rămas mut câteva secunde, apoi a oftat adânc. — Maria… nu e ceea ce crezi.

— Nu e ceea ce cred? am strigat. Atunci ce e? Sărutul acela era vreo rugăciune nouă?

A tăcut din nou. În ochii lui am văzut rușine, dar și o urmă de resemnare. — Îmi pare rău… Nu am vrut să afli așa.

Am simțit cum totul se destramă în mine. Am ieșit din bucătărie și m-am prăbușit pe patul nostru vechi, același pat în care ne-am împărțit visele, grijile și nopțile nedormite timp de trei decenii. M-am întrebat unde am greșit. Dacă am fost prea ocupată cu copiii, cu serviciul la școală, cu grijile zilnice. Dacă nu l-am mai privit de mult timp cu adevărat.

În zilele următoare, casa noastră a devenit un câmp de bătălie tăcut. Fetele noastre, Ioana și Mirela, au simțit tensiunea din aer. Ioana m-a întrebat într-o seară:

— Mamă, ce se întâmplă? De ce nu mai vorbiți?

Am încercat să zâmbesc, dar lacrimile mi-au umplut ochii. — Uneori, oamenii fac greșeli, draga mea…

Mirela a venit lângă mine și m-a îmbrățișat. — Tatăl a făcut ceva rău?

Nu am putut răspunde. Cum să le spun fetelor că omul pe care îl idolatrizau le-a trădat mama? Cum să le explic că familia noastră nu va mai fi niciodată la fel?

Radu a încercat să vorbească cu mine de câteva ori.

— Maria, te rog… Hai să discutăm ca doi oameni maturi.

— Ce să discutăm? Cât de mult ai mințit? De cât timp durează?

— De câteva luni… Nu știu cum s-a întâmplat. M-am simțit singur… Tu erai mereu ocupată cu școala, cu fetele…

— Și eu nu eram singură? Crezi că mie mi-a fost ușor? Dar eu nu am fugit la altcineva!

Am plâns împreună în acea seară. Pentru prima dată după mult timp, am vorbit sincer despre tot ce ne-a durut: despre rutina care ne-a sufocat iubirea, despre lipsa de atenție și despre visele pe care le-am abandonat pe drum.

Dar rana era prea adâncă. Oricât a încercat Radu să repare lucrurile – flori, mesaje, promisiuni – nu mai puteam avea încredere în el. Fetele au început să-l evite. Ioana s-a mutat la București sub pretextul facultății, iar Mirela s-a închis în camera ei cu orele.

Mama mea a venit într-o zi la mine și m-a găsit plângând în bucătărie.

— Maria, nu ești prima femeie care trece prin asta. Dar trebuie să decizi: vrei să lupți pentru căsnicia ta sau vrei să fii liberă?

— Nu știu dacă mai pot lupta… Nu știu dacă mai are rost.

— Viața nu e dreaptă, fata mea. Dar tu meriți să fii fericită.

Am început să merg la psiholog. Am descoperit că ani de zile m-am pus pe ultimul loc. Că am uitat cine sunt fără Radu, fără rolul de mamă sau soție. Am început să ies la plimbări lungi prin parc, să citesc din nou poeziile lui Nichita Stănescu pe care le iubeam în tinerețe.

După câteva luni de zbucium interior, am luat decizia: urma să divorțăm. Nu a fost ușor. Vecinii au început să șușotească pe la colțuri; rudele ne-au judecat; fetele au suferit. Dar pentru prima dată după mult timp, m-am simțit vie.

Într-o dimineață rece de toamnă, când am semnat actele la notar, Radu m-a privit lung.

— Îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut…

— Și mie îmi pare rău că nu am avut curajul să vorbim mai devreme despre ce ne doare.

Acum locuiesc singură într-un apartament micuț din Pitești. Fetele mă vizitează des și încercăm să reconstruim relația noastră pe alte baze – fără minciuni și fără așteptări nerealiste.

Uneori mă întreb: dacă aș fi iertat, ar fi fost altfel? Sau poate că unele răni nu se vindecă niciodată complet? Ce ați fi făcut voi în locul meu?