„Ai Uităt de Neapoata Ta Atât de Repede. Înțeleg că Sunt un Străin pentru Tine, Dar Ce Spui de Ana?”

Era o dimineață răcoroasă de octombrie când Maria s-a trezit cu inima grea. Astăzi era ziua de naștere a Anei, împlinea 15 ani, un moment care ar fi trebuit să fie sărbătorit cu bucurie și familie. În schimb, era umbrit de absența cuiva care ar fi trebuit să fie acolo—mama Mariei, Elena.

Maria stătea la masa din bucătărie, privind la tortul pe care îl făcuse cu o seară înainte. Tortul era decorat cu glazură roz și „La Mulți Ani, Ana” scris cu litere delicate. A oftat adânc, gândurile ei zburând înapoi la zilele când mama ei era o parte integrantă a vieților lor.

Elena fusese întotdeauna o bunică iubitoare, copleșind-o pe Ana cu dragoste și atenție. Dar lucrurile se schimbaseră drastic în ultimul an. Elena se distanțase de Maria și, implicit, de Ana. Motivele erau complicate și dureroase, înrădăcinate în conflicte vechi de familie și neînțelegeri care se adânciseră în timp.

Maria a încercat să alunge acele gânduri când a auzit pașii Anei coborând scările. A forțat un zâmbet când fiica ei a intrat în bucătărie.

„La mulți ani, draga mea,” a spus Maria, îmbrățișând-o strâns pe Ana.

„Mulțumesc, mami,” a răspuns Ana, cu o voce plină de tristețe. „Vine bunica azi?”

Inima Mariei s-a strâns. Sperase să evite această conversație, dar știa că era inevitabilă. „Nu sunt sigură, draga mea. Nu am auzit nimic de la ea.”

Fața Anei s-a întristat și a privit în jos la podea. „Îmi e dor de ea,” a șoptit.

„Știu că îți e dor,” a spus Maria încet. „Și mie îmi e dor.”

Ziua a continuat și au încercat să facă tot posibilul să fie bine. Au jucat jocuri, au vizionat filme și chiar au ieșit la o cină specială de ziua de naștere. Dar absența Elenei era o umbră care plana peste fiecare moment.

Pe măsură ce se apropia seara, Maria a decis să-și sune mama încă o dată. A format numărul cu degete tremurânde, sperând din tot sufletul ca Elena să răspundă.

„Alo?” Vocea Elenei era distantă și rece.

„Mamă, sunt Maria,” a spus ea, încercând să-și mențină vocea stabilă. „Astăzi este ziua Anei. Vrea foarte mult să te vadă.”

A urmat o pauză lungă la celălalt capăt al firului. „Îmi pare rău, Maria,” a spus în cele din urmă Elena. „Nu pot veni.”

„De ce nu?” a întrebat Maria, frustrarea ieșind la suprafață. „Este nepoata ta! Îi este atât de dor de tine.”

„Am motivele mele,” a răspuns Elena scurt. „Nu pot explica acum.”

Maria a simțit un nod formându-se în gât. „Mamă, înțeleg că lucrurile între noi sunt complicate, dar asta este despre Ana. Nu merită să fie prinsă la mijloc în problemele noastre.”

„Știu,” a spus Elena încet. „Dar nu pot schimba cum mă simt.”

Lacrimi i-au umplut ochii Mariei când și-a dat seama că mama ei nu va ceda. „Bine,” a spus ea, cu vocea tremurând. „Dar să știi că o rănești mai mult decât îți dai seama.”

A închis telefonul și a tras adânc aer în piept, încercând să se adune înainte de a se întoarce la Ana. Când s-a întors în sufragerie, Ana s-a uitat la ea cu speranță.

„Vine bunica?” a întrebat Ana cu speranță.

Maria a clătinat din cap, incapabilă să găsească cuvintele pentru a explica. „Îmi pare rău, draga mea,” a spus ea, trăgând-o pe Ana într-o îmbrățișare. „Nu vine.”

Umerii Anei s-au lăsat în jos și și-a îngropat fața în pieptul Mariei. „De ce nu vrea să mă vadă?” a plâns ea.

Maria și-a ținut fiica strâns, dorindu-și să aibă un răspuns. „Nu știu, draga mea,” a șoptit ea. „Nu știu.”

Noaptea s-a încheiat liniștit, cu Ana suflând lumânările pe tort într-o tăcere sumbră. În timp ce Maria își privea fiica punându-și o dorință, nu putea să nu simtă un sentiment profund de pierdere. Legătura care odată ținea familia lor unită se destrămase la margini și nu știa cum să o repare.

În cele din urmă, Ana s-a dus la culcare cu inima grea, iar Maria a rămas singură în sufrageria întunecată, întrebându-se cum au mers lucrurile atât de prost. Durerea absenței Elenei era o rană care va dura mult timp să se vindece, dacă se va vindeca vreodată.