Portofelul Soțului Meu și Colivia Mea de Aur: Lupta Mea pentru Libertate într-o Căsnicie Rece

— Nu ai nevoie de altceva, Maria. Ai tot ce-ți trebuie aici, acasă. Vocea lui Radu răsuna sec, ca un verdict, în bucătăria noastră impecabilă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se pierdea printre aburii care se ridicau leneș spre tavan. În jurul meu, totul era ordonat, strălucitor, dar în sufletul meu era haos.

De doisprezece ani trăiesc cu Radu, bărbatul care a știut mereu să facă bani și să-i țină strâns. La început, m-a cucerit cu generozitatea lui, cu promisiunile de siguranță și confort. Îmi spunea că merit tot ce e mai bun și că nu va trebui niciodată să-mi fac griji pentru ziua de mâine. Dar, încet-încet, portofelul lui a devenit colivia mea de aur.

— Maria, nu mai cheltui aiurea pe prostii! Ce-ți mai trebuie încă o rochie? Nu ieși nicăieri! — mi-a spus într-o seară, când am îndrăznit să-i cer bani pentru o ieșire cu prietenele.

Am simțit cum mă sufoc. Nu era vorba despre rochie. Era despre mine, despre dreptul meu de a alege, de a fi văzută ca o persoană întreagă, nu doar ca mama copiilor lui sau ca femeia care gătește și face curat.

Copiii noștri, Ilinca și Vlad, au crescut văzându-mă mereu acasă, mereu la dispoziția tuturor. Radu lucra mult, venea târziu și rareori stătea cu noi la masă. Când venea, aducea daruri scumpe pentru copii și pentru mine — parfumuri, telefoane noi — dar niciodată nu aducea timp sau căldură.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, tu nu ai serviciu? De ce nu mergi la birou ca tati?

Am simțit un nod în gât. Cum să-i explic unui copil de opt ani că tati nu vrea ca mami să muncească? Că mami a încercat să-și găsească un job după ce Vlad a mers la grădiniță, dar tati a spus că „nu e nevoie”, că „e mai bine pentru toți să fii acasă”? Cum să-i spun că mami nu are voie să aibă un card pe numele ei?

În fiecare zi mă uitam în oglindă și vedeam o femeie străină. Îmi aminteam de Maria cea din facultate — curajoasă, visătoare, dornică să schimbe lumea. Unde dispăruse acea fată? Într-o zi, am găsit într-un sertar vechi carnetul meu de student. Am plâns ore întregi ținându-l în brațe.

Mama mea mă sună des:
— Maria, ce faci? Ești bine?
— Da, mamă, sunt bine… răspund mereu automat.

Dar mama știe. A simțit mereu când sufăr. Într-o zi a venit la mine fără să anunțe. M-a găsit plângând în bucătărie.
— Nu mai pot, mamă… Nu mai știu cine sunt…
Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit:
— Fata mea, nimeni nu are dreptul să-ți fure viața. Nici măcar omul cu care ai făcut copii.

Cuvintele ei au început să sape în mine ca o picătură chinezească. Am început să citesc pe ascuns articole despre femei care au reușit să-și recâștige independența. Am început să scriu într-un jurnal fiecare gând, fiecare revoltă mocnită.

Într-o seară, după ce copiii s-au culcat, am încercat să vorbesc cu Radu:
— Radu, vreau să mă angajez. Vreau să simt că fac ceva pentru mine.
El a râs scurt:
— Ai tot ce-ți trebuie! Ce rost are să te complici? Vrei să ne faci de râs? Să creadă lumea că nu pot eu să te țin?

M-am ridicat de la masă tremurând. Pentru el era vorba despre orgoliu. Pentru mine era despre supraviețuire.

În zilele următoare am început să caut joburi online pe ascuns. Am aplicat la o firmă mică de traduceri — știam engleză foarte bine din facultate. Când am primit răspunsul că sunt acceptată part-time, am simțit pentru prima dată după ani de zile că respir.

I-am spus mamei prima:
— Mamă, am un job! Nu e mult, dar e al meu!
Ea a plâns de bucurie.

Când i-am spus lui Radu, a izbucnit:
— Nu ai voie! Dacă faci asta, plec! Să vezi cum te descurci singură!

A fost prima dată când nu m-am speriat de amenințarea lui. Am simțit că nu mai am nimic de pierdut.

Au urmat luni grele. Radu nu-mi mai vorbea decât strict necesar. Copiii simțeau tensiunea și mă întrebau mereu dacă „tati e supărat pe mami”. Dar eu continuam să merg la birou câteva ore pe zi și să câștig primii mei bani după atâția ani.

Într-o seară târzie, Ilinca m-a îmbrățișat:
— Mami, îmi place când zâmbești iar!

Atunci am știut că drumul meu e corect, chiar dacă e greu.

Acum stau pe balconul apartamentului nostru și privesc luminile orașului. Radu doarme în camera lui; eu dorm cu copiii. Nu știu ce va fi mâine — divorț? Împăcare? Dar știu că nu mai pot trăi în colivia lui de aur.

Mă întreb: câte femei ca mine trăiesc în tăcere aceeași poveste? Câte au curajul să spună „ajunge”? Poate povestea mea va ajuta pe cineva să-și găsească vocea.