Focul din sufletul meu: Povestea unei familii dintr-un sat românesc lovit de incendii

— Mamă, de ce miroase a fum? am întrebat, cu ochii încă lipiți de somn, în timp ce ea trăgea cu putere perdeaua. Lumina roșiatică ce pătrundea prin geam nu era răsăritul obișnuit, ci o strălucire amenințătoare.

— Maria, trezește-l pe fratele tău! Repede! a strigat mama, vocea ei tremurând. Am sărit din pat și l-am zgâlțâit pe Vlad, care a început să plângă speriat. În câteva minute, tata a intrat val-vârtej în cameră, cu fața plină de funingine și ochii roșii de la fum.

— Incendiul s-a apropiat de marginea satului! Trebuie să ieșim acum!

Nu-mi amintesc exact cum am ajuns afară. Totul era haos: țipete, oameni alergând cu găleți, câini lătrând disperați. Focul mistuia deja câteva case de la margine. Pompierii încercau să țină piept flăcărilor, dar vântul le făcea munca aproape imposibilă. Tata s-a dus să ajute, iar noi am rămas cu mama și bunica în curte, privind neputincioase cum focul se apropia.

În acea noapte, am pierdut tot ce aveam. Casa noastră a ars aproape complet. Am rămas doar cu hainele de pe noi și cu o cutie cu fotografii pe care mama a reușit să o salveze în ultimul moment. Când focul s-a stins, satul nostru nu mai era același. Oamenii plângeau, se certau sau priveau în gol. Am dormit pe jos, în sala de sport a școlii, împreună cu alte familii.

A doua zi dimineață, tata s-a întors cu mâinile goale și privirea pierdută. Nu mai era omul puternic pe care îl știam. A stat jos lângă noi și a început să plângă în hohote. Mama l-a îmbrățișat, dar eu am simțit pentru prima dată frica aceea care nu te lasă să respiri.

— Ce vom face acum? am întrebat-o pe bunica.

— O să ne descurcăm noi cumva, fata mea. Dumnezeu nu ne lasă la greu.

Dar zilele care au urmat au fost un coșmar. Autoritățile au venit, au făcut poze și promisiuni. Primarul, domnul Ilie, a ținut un discurs despre solidaritate și reconstrucție. Dar când tata s-a dus la primărie să ceară ajutor concret, a fost întâmpinat cu ridicări din umeri.

— Nu sunt fonduri suficiente pentru toată lumea. Trebuie să aveți răbdare, i-au spus.

Răbdarea însă nu ține de foame. Mama încerca să ne liniștească, dar o vedeam cum plânge noaptea pe ascuns. Tata s-a schimbat: nu mai vorbea cu noi, stătea ore întregi privind spre ruinele casei noastre. Într-o seară, l-am auzit certându-se cu mama:

— Dacă nu eram eu să mă duc să ajut la pompieri, poate salvam casa!

— Nu e vina ta! N-ai fi putut face nimic!

— Ba da! Dacă eram aici… dacă nu mă lăsam dus de val…

Am ieșit afară și m-am așezat pe treptele reci ale școlii. Vlad s-a așezat lângă mine și m-a întrebat:

— Maria, crezi că o să mai avem vreodată casă?

Nu am știut ce să-i răspund.

În zilele următoare, voluntarii au venit cu haine și mâncare. Printre ei era și domnișoara Ioana, o tânără din oraș care ne citea povești seara. Pentru câteva clipe uitam de tot ce pierdusem. Dar când rămâneam singură, mă întrebam dacă viața noastră va mai fi vreodată la fel.

Odată cu trecerea timpului, tensiunile din familie au crescut. Tata nu-și găsea de lucru; oamenii din sat erau prea ocupați cu propriile necazuri ca să se ajute între ei ca înainte. Mama încerca să țină familia unită, dar era tot mai obosită.

Într-o zi, l-am găsit pe tata beat în fața ruinelor casei noastre.

— De ce nu putem avea și noi noroc? De ce ni se întâmplă numai nouă? a urlat el către cer.

M-am speriat și am fugit la bunica.

— Trebuie să fim tari pentru el, mi-a spus ea. Bărbații nu știu mereu cum să-și arate durerea.

Am început să scriu scrisori către autorități, către televiziuni locale, chiar și către președinte. Am povestit despre satul nostru și despre cât de greu ne este. Unele scrisori au rămas fără răspuns; altele au adus câteva echipe de reporteri care au filmat ruinele și ne-au pus întrebări dureroase:

— Cum vă simțiți după ce ați pierdut totul?

Nu știam ce să spun. Mă simțeam goală pe dinăuntru.

Într-o zi, domnișoara Ioana m-a luat deoparte:

— Maria, tu ai o putere mare în tine. Nu toți copiii ar fi avut curajul să scrie acele scrisori.

Am zâmbit timid. Pentru prima dată după mult timp am simțit că poate există speranță.

După luni de zile, am primit vestea că vom primi o locuință modulară de la o asociație umanitară. Nu era casa noastră veche, dar era un început. Tata a început să muncească din nou la pădure; mama s-a angajat la brutăria din satul vecin. Vlad mergea la școală și râdea din nou.

Dar cicatricile au rămas: tata nu mai era niciodată același; mama avea mereu ochii obosiți; eu mă trezeam uneori noaptea speriată că focul va reveni.

Acum mă uit în urmă și mă întreb: oare focul ne-a distrus doar casa sau și sufletele? Poate fi reconstruit un cămin doar din lemn și cărămizi sau e nevoie de mai mult? Voi ce credeți — cum găsim puterea să mergem mai departe când viața ne arde toate punțile?