Când sângele devine lanțuri: Povestea Mariei, a lui Ivan și a Danielei

— Maria, nu ai pus destulă sare în ciorbă, a spus Daniela, intrând în bucătărie fără să bată la ușă. Era a treia oară săptămâna asta când îmi critica mâncarea. M-am oprit din amestecat și am strâns lingura în mână, încercând să-mi ascund tremurul. Ivan stătea la masă, cu ochii în telefon, prefăcându-se că nu aude.

M-am întrebat, nu pentru prima dată, dacă am făcut greșeala vieții mele. Când m-am măritat cu Ivan, credeam că vom construi împreună un cămin cald, doar al nostru. Dar încă din noaptea nunții, Daniela s-a instalat la noi sub pretextul că „are nevoie de sprijin după divorț”. Au trecut doi ani de atunci și sprijinul s-a transformat într-o prezență apăsătoare, ca o umbră care nu mă lăsa să respir.

— Ivan, putem vorbi? am întrebat încet, după ce Daniela a ieșit trântind ușa. El a ridicat privirea, dar ochii lui erau goi.

— Ce s-a mai întâmplat acum?

— Nu mai pot. Simt că nu mai sunt stăpână în propria mea casă. Daniela decide tot: ce mâncăm, unde mergem în weekend, chiar și ce culoare să punem la perdele! Nu e normal…

Ivan a oftat și a dat din umeri.

— E sora mea. Ce vrei să fac? Să o dau afară? Nici nu se pune problema.

M-am simțit mică, invizibilă. Am ieșit pe balcon și am plâns în tăcere, ca să nu mă audă nimeni. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Femeia trebuie să-și găsească locul ei.” Dar unde era locul meu?

Zilele au trecut una după alta, fiecare la fel de grea. Daniela își băga nasul peste tot: în hainele mele, în discuțiile cu prietenele mele, chiar și în relația mea cu Ivan. Într-o seară, când am venit mai târziu de la serviciu, am găsit-o pe Daniela răscolind prin sertarele mele.

— Ce faci acolo? am întrebat șocată.

— Caut actele de la mașină. Ivan mi-a spus că le-ai pus tu undeva.

— Puteai să mă întrebi!

— Nu te mai agita atâta, Maria. Ești prea sensibilă.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. Am vrut să țip, dar m-am abținut. În seara aceea i-am spus lui Ivan că nu mai pot trăi așa.

— Maria, exagerezi! Daniela e familie. Tu ar trebui să fii mai înțelegătoare.

— Și eu sunt familia ta! De ce nu mă aperi niciodată?

A tăcut. Am simțit că între noi s-a ridicat un zid invizibil.

Într-o duminică dimineață, când încercam să fac clătite pentru toți trei, Daniela a intrat iar în bucătărie și a început să-mi spună cum făcea mama lor clătitele „adevărate”. Am scăpat tigaia din mână și am izbucnit:

— Ajunge! Nu mai suport! E casa mea și vreau să fiu respectată!

Daniela s-a uitat la mine cu dispreț.

— Dacă nu-ți convine, poți pleca tu!

Ivan a venit alergând din dormitor.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic! am spus eu printre lacrimi. Doar că nu mai pot trăi cu sora ta peste mine!

Ivan s-a uitat la mine ca la un copil răsfățat.

— Maria, nu vreau scandaluri în casa mea!

În casa ta… Cuvintele lui m-au lovit ca un pumn în stomac. Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi și m-am dus la mama.

Mama m-a primit fără întrebări. M-a lăsat să plâng pe umărul ei până m-am liniștit.

— Draga mea, uneori sângele devine lanțuri. Dar tu ai dreptul la fericire. Nu lăsa pe nimeni să-ți calce sufletul în picioare.

Am stat câteva zile acasă la mama și am încercat să-mi pun ordine în gânduri. Ivan nu m-a sunat decât după trei zile.

— Maria, când te întorci? Daniela nu se descurcă singură cu gospodăria.

Atunci am știut că nu mă va alege niciodată pe mine. Am simțit o durere surdă în piept, dar și o eliberare ciudată.

M-am întors doar ca să-mi iau lucrurile. Daniela m-a privit triumfătoare din pragul ușii.

— Ți-am zis eu că nu ești de-a noastră…

Nu i-am răspuns. L-am privit pe Ivan pentru ultima dată.

— Poate într-o zi vei înțelege ce ai pierdut.

Am plecat cu capul sus, știind că mi-am recâștigat libertatea cu prețul unei iubiri care n-a fost niciodată doar a mea.

Acum mă întreb: câți dintre noi rămânem prizonieri ai familiei altora doar de frica singurătății? Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm până când uităm cine suntem cu adevărat?