Mirosul pâinii calde și gustul amar al tăcerii

— Nu mai pot, Radu! Nu mai pot să fac totul singură! am izbucnit, cu mâinile pline de făină, în timp ce pâinea abia scoasă din cuptor răspândea mirosul acela cald, familiar, care altădată mă liniștea. Acum, însă, nu era decât fundalul amar al unei certuri care mocnea de ani de zile.

Radu s-a uitat la mine peste ziar, cu acea privire obosită, aproape absentă, pe care o avea de fiecare dată când încercam să vorbim despre noi. — Marilena, nu e momentul acum. Sunt obosit, am avut o zi grea la serviciu. Nu poți să lași lucrurile astea pentru mâine?

M-am uitat la el, la masa plină de firimituri, la farfuriile nespălate, la copilul nostru, Ilinca, care se juca singură în camera de alături. M-am întrebat, nu pentru prima dată, dacă viața mea chiar asta trebuia să fie: o succesiune de zile identice, în care eu gătesc, spăl, muncesc la birou, iar el… el doar există pe lângă mine, ca o umbră.

— Mereu ești obosit, Radu. Mereu e ceva mai important decât ce simt eu. Știi când am mâncat ultima dată împreună, fără să ne certăm sau să taci cu orele?

A oftat, s-a ridicat și a început să strângă masa, dar fără să mă privească. — Nu înțeleg de ce trebuie să dramatizezi totul. Toți avem probleme. Uite, și la serviciu e haos, șeful ne amenință cu restructurări. Crezi că mie îmi e ușor?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să-l rănesc, dar nici nu mai puteam să tac. În fiecare zi, de când Ilinca s-a născut, am încercat să fiu mama perfectă, soția perfectă, colega perfectă. Să nu deranjez, să nu cer prea mult, să nu fiu o povară. Dar în seara aceea, mi-am dat seama că nu mai știu cine sunt. Că nu mai am voce.

— Nu vreau să dramatizez, Radu. Dar nu mai pot să mă prefac că totul e bine. Nu mai pot să mă uit la tine și să văd doar un străin. Unde am dispărut eu din povestea asta?

El a tăcut. Pentru prima dată, a lăsat farfuria jos și m-a privit. — Nu știu, Marilena. Poate că nici eu nu mai știu cine sunt. Poate că ne-am pierdut amândoi.

A fost o liniște grea, spartă doar de râsul Ilincăi din camera ei. Am simțit lacrimile cum îmi curg pe obraji, amestecându-se cu făina de pe mâini. M-am așezat pe scaun, epuizată. Mi-am amintit de mama, cum îmi spunea mereu: „Femeia trebuie să țină casa, să nu lase bărbatul să plece supărat, să fie stâlpul familiei.” Dar cine mă ține pe mine?

În acea noapte, după ce Ilinca a adormit, am stat pe balcon, privind luminile blocurilor din cartierul nostru din Ploiești. Am auzit vecinii certându-se, o femeie plângând la telefon, un copil strigând după mama lui. Mi-am dat seama că nu sunt singură. Că poate, în fiecare apartament, există o Marilena care tace, care se sacrifică, care se pierde încet-încet.

A doua zi, la serviciu, colega mea, Simona, m-a întrebat dacă sunt bine. Am vrut să spun „da”, dar am izbucnit în plâns. Ea m-a luat în brațe și mi-a spus: — Nu ești singură, Marilena. Și eu am trecut prin asta. Trebuie să vorbești, să ceri ajutor. Nu e rușine să recunoști că nu mai poți.

Seara, când am ajuns acasă, Radu era deja acolo. Ilinca desena la masă, iar el încerca stângaci să o ajute. M-am uitat la ei și am simțit un amestec de furie și dorință de a nu renunța. Am respirat adânc și am spus:

— Trebuie să mergem la consiliere. Nu mai putem așa. Dacă nu pentru noi, măcar pentru Ilinca. Nu vreau să crească într-o casă plină de tăceri amare.

Radu a dat din cap, fără să spună nimic. Dar în ochii lui am văzut, pentru prima dată după mult timp, o urmă de speranță. Poate că nu era prea târziu.

Au urmat luni grele. Ședințe la psiholog, discuții dureroase, certuri, împăcări. Am aflat lucruri despre mine pe care nu le știam. Că am dreptul să cer, să spun ce mă doare, să nu mă mai ascund după masca femeii perfecte. Că nu e vina mea dacă nu pot să le fac pe toate.

Radu a început să mă asculte. Să mă întrebe ce simt, ce vreau. Să fie prezent, nu doar fizic, ci și cu sufletul. Ilinca a început să râdă mai mult, să ne caute cu privirea când intra în cameră.

Dar nu totul s-a rezolvat ca prin minune. Sunt zile când simt că mă prăbușesc, când mi-e dor de liniștea de dinainte, chiar dacă era o liniște falsă. Sunt zile când Radu cade în vechile obiceiuri, când eu mă închid iar în mine. Dar acum știu că pot să vorbesc. Că nu mai trebuie să tac.

Mirosul pâinii calde a rămas, dar nu mai acoperă gustul amar al tăcerii. Am învățat că iubirea nu e sacrificiu fără margini, ci curajul de a fi sincer, de a cere și de a oferi sprijin. Că nu trebuie să mă pierd ca să țin familia unită.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc așa, în tăcere, crezând că așa trebuie? Câte dintre noi ne pierdem vocea, sperând că într-o zi cineva ne va auzi fără să spunem nimic? Poate că e timpul să vorbim. Să nu mai lăsăm mirosul pâinii să ascundă ceea ce doare cu adevărat.