Andrei i-a Spus Valentinei: „Nu Ai Nevoie de un Copil, Nu Poți Face Față. Dă-l Spre Adopție. E Mai Bine pentru Toată Lumea.”

Sarcina Valentinei fusese un far de speranță pentru familia ei. La douăzeci și opt de ani, era în floarea vieții, și totul părea să meargă perfect. Soțul ei, Andrei, era sprijinitor și entuziasmat de ideea de a deveni tată. Pregătiseră camera copilului, participaseră la cursuri prenatale și chiar aleseseră un nume pentru băiețelul lor—Mihai.

Ioana, mătușa Valentinei, fusese o sursă constantă de sprijin pe parcursul sarcinii. „Valentina radia,” își amintește Ioana. „Nu avea grețuri matinale, tensiunea arterială era perfectă și fiecare ecografie arăta un bebeluș sănătos. Eram cu toții atât de entuziasmați.”

Cu toate acestea, pe măsură ce se apropia data nașterii, Valentina a început să se simtă neliniștită. Nu putea să-și dea seama de ce, dar ceva nu părea în regulă. Doctorul ei o asigura că totul era bine, dar Valentina nu putea scăpa de sentimentul de iminentă nenorocire.

A sosit ziua nașterii, iar Valentina a intrat în travaliu natural. Dar după câteva ore de travaliu, a devenit clar că ceva nu era în regulă. Ritmul cardiac al bebelușului scădea, iar Valentina era în dureri cumplite. Echipa medicală a decis să efectueze o cezariană de urgență.

Operația a fost tensionată. Mihai s-a născut cu cordonul ombilical înfășurat în jurul gâtului și nu respira. Doctorii l-au dus de urgență la Terapie Intensivă Neonatală (TINN), în timp ce Valentina a fost cusută și dusă la recuperare.

Andrei era disperat de îngrijorare. A petrecut ore întregi plimbându-se pe coridoarele spitalului, sfâșiat între a rămâne cu soția sa și a verifica starea nou-născutului lor. Ioana a încercat să-l consoleze, dar propria ei anxietate era palpabilă.

Recuperarea Valentinei a fost lentă și dureroasă. A dezvoltat o infecție la locul operației și a trebuit să rămână în spital mai mult decât se aștepta. Între timp, Mihai rămânea la TINN, luptând pentru viața lui.

Zilele s-au transformat în săptămâni, iar stresul a început să-și pună amprenta asupra tuturor. Valentina era copleșită de vinovăție și frică. Se simțea ca și cum ar fi eșuat ca mamă înainte chiar să aibă șansa să înceapă. Andrei, care fusese mereu stânca ei de sprijin, a început să se distanțeze emoțional.

Într-o seară, în timp ce Valentina stătea în patul ei de spital, Andrei a intrat cu o expresie sumbră. „Trebuie să vorbim,” a spus el încet.

Inima Valentinei s-a prăbușit. Știa ce urma să vină, dar nu era pregătită să audă.

„Valentina,” a început Andrei, „nu cred că putem face asta. Nu ai nevoie de un copil; nu poți face față. Dă-l spre adopție. E mai bine pentru toată lumea.”

Lacrimi curgeau pe fața Valentinei în timp ce asculta cuvintele soțului ei. Simțea că lumea ei se prăbușește în jurul ei. Voia să țipe, să lupte pentru fiul ei, dar era prea slabă—fizic și emoțional.

Ioana a încercat să intervină, dar Andrei era hotărât. Credea că darea lui Mihai spre adopție era cea mai bună decizie pentru familia lor. Argumenta că nu erau echipați să facă față unui copil cu potențiale probleme de sănătate și că ar fi nedrept pentru Mihai să crească într-un mediu atât de stresant.

Valentina se simțea prinsă în capcană. Își iubea fiul mai mult decât orice, dar nu putea nega că avea dificultăți. Infecția o lăsase imobilizată la pat și nu putea nici măcar să-l țină pe Mihai fără ajutor.

După multe nopți nedormite și conversații pline de lacrimi, Valentina a acceptat cu reticență planul lui Andrei. Au contactat o agenție de adopție și au început procesul sfâșietor de a-și da fiul spre adopție.

Mihai a fost plasat într-o familie iubitoare care putea să-i ofere îngrijirea și atenția de care avea nevoie. Valentina și Andrei s-au întors acasă, cu inimile grele de pierdere și regret.

Ioana a rămas alături de Valentina, oferindu-i sprijin și dragoste în timp ce încerca să-și reconstruiască viața. Dar durerea pierderii lui Mihai nu a dispărut niciodată cu adevărat. Valentina se gândea adesea la ce ar fi putut fi dacă lucrurile ar fi decurs altfel.