Când dragostea se întoarce acasă: Povestea unei alegeri tăcute

— Zina, trebuie să-ți spun ceva.

Vocea lui Vlad era atât de calmă, încât pentru o clipă am crezut că urmează să-mi spună că a uitat să cumpere pâine. Dar privirea lui, fixată în gresia rece a bucătăriei, mi-a tăiat respirația. M-am oprit din amestecat supa și am lăsat lingura pe masă, cu grijă, de parcă orice zgomot ar fi putut sparge liniștea aceea groasă.

— M-am îndrăgostit. Trebuie să încerc.

Atât. Fără țipete, fără acuzații. Doar cuvinte reci, spuse cu un ton străin. Am simțit cum picioarele mi se înmoaie și m-am așezat pe scaun, ca să nu cad. În minte mi-a răsunat un singur gând: nu țipa. Nu-l ruga. Nu pune întrebări la care nu vrei să auzi răspunsul.

A plecat în acea seară, cu o geantă mică și cu promisiunea că va reveni pentru restul lucrurilor. Am rămas singură în apartamentul nostru de la etajul patru, cu mirosul de supă plutind în aer și cu o liniște apăsătoare care nu mă lăsa să respir.

În zilele care au urmat, am mers la serviciu ca un automat. Colegii mă întrebau dacă sunt bine, iar eu zâmbeam fals și le spuneam că sunt doar obosită. Mama m-a sunat de trei ori pe zi, dar nu i-am spus nimic. Nu voiam să aud compasiunea în vocea ei sau să simt mila celor din jur. Seara, când mă întorceam acasă, mă uitam la masa goală și la cana lui preferată, rămasă pe raft, și mă întrebam dacă aș fi putut face ceva diferit.

După două săptămâni, am primit un mesaj de la Vlad: „Sper că ești bine.” Atât. Nu am răspuns. Am început să mă întreb cine era femeia aceea mai tânără. O chema Irina, știam vag de la poveștile lui de la birou. Era cu zece ani mai tânără decât mine, mereu veselă și plină de viață. Mă întrebam dacă îi gătea sau dacă îi spăla cămășile, dacă râdeau împreună la aceleași glume pe care le făcea și cu mine odinioară.

Într-o seară, la aproape o lună după ce plecase, am auzit cheia răsucindu-se în ușă. Vlad a intrat încet, cu ochii roșii și barba crescută neîngrijit.

— Pot să vorbesc cu tine? a întrebat el, stând în pragul sufrageriei ca un copil pedepsit.

Nu am spus nimic. Doar am dat din cap. S-a așezat pe canapea și a început să vorbească, cu voce joasă:

— Nu e așa cum am crezut. E… haos. Petreceri, prieteni peste tot, nimic stabil. Mi-e dor de liniștea de acasă, de tine… Știu că am greșit. Dacă ai putea… dacă ai vrea să mă ierți…

Am simțit cum furia și tristețea se amestecă în mine ca un vârtej. Nu am plâns. Nu am țipat. Doar am întrebat:

— De ce ai plecat cu adevărat?

A ridicat din umeri:

— Nu știu. Poate am vrut să simt că mai pot fi altcineva. Că nu m-am pierdut cu totul în rutina asta. Dar m-am pierdut mai tare.

A urmat o tăcere lungă. M-am ridicat și am început să strâng masa, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. El a rămas pe canapea, cu capul în mâini.

În zilele următoare, Vlad a încercat să repare lucrurile. A gătit ciorbă, a spălat vasele, a cumpărat flori. Mama mi-a spus că ar trebui să-l iert, că „toți bărbații mai calcă strâmb”. Prietena mea, Camelia, mi-a zis să-l dau afară, că „cine trădează o dată, o va face din nou”. Eu nu știam ce să fac. Îl iubeam încă, dar nu mai eram aceeași femeie care îl aștepta cu masa caldă și cu zâmbetul pe buze.

Într-o seară, după ce am cinat împreună fără să vorbim prea mult, Vlad m-a privit lung:

— Zina, tu mă mai iubești?

Am ezitat. Adevărul era că nu știam. Îl iubeam pe Vlad cel de dinainte? Pe cel care mă făcea să râd și care îmi aducea cafeaua la pat duminica? Sau pe cel care m-a lăsat fără să clipească?

— Nu știu, Vlad. Poate că da, poate că nu. Dar nu pot uita ce ai făcut. Și nu știu dacă vreau să trăiesc mereu cu teama că vei pleca din nou.

A dat din cap trist și a ieșit pe balcon să fumeze. L-am privit prin geam și mi-am dat seama că nici el nu știe cine este acum.

Au trecut luni de atunci. Încercăm să ne regăsim, dar fiecare gest e încărcat de trecut. Odată, la piață, o vecină m-a întrebat dacă suntem bine. Am zâmbit și am spus că da. Dar adevărul e că nu știu dacă vreodată vom mai fi ca înainte.

Uneori mă întreb: cât de mult putem ierta fără să ne pierdem pe noi înșine? Și dacă dragostea se întoarce acasă, oare mai e aceeași?