„Când Părinții Tăi Nu Mai Sunt, Vei Regreta Acțiunile Tale: Rugămintea unei Soții”

Ana stătea pe marginea patului lor, răsucind nervos tivul rochiei. Îl privi pe Andrei, care era ocupat să deruleze pe telefonul său, aparent indiferent la tensiunea din cameră. Erau căsătoriți de șase luni acum, dar umbra zilei nunții lor încă plana asupra relației lor.

„Andrei,” începu Ana cu voce blândă, „trebuie să vorbim despre părinții tăi.”

Fața lui Andrei se întunecă instantaneu. „Nu e nimic de discutat, Ana. Am luat decizia mea.”

„Dar sunt părinții tăi,” insistă ea. „Meritau să fie acolo în ziua noastră specială.”

Andrei oftă și își puse telefonul jos. „Nu înțelegi. Nu m-au susținut niciodată, nici măcar o dată. Nici măcar nu au aprobat căsătoria noastră.”

Inima Anei se strânse pentru el. Știa că relația lui cu părinții fusese mereu tensionată, dar nu putea scăpa de sentimentul că excluderea lor de la nuntă a fost o greșeală. „Știu că te-au rănit, dar să-i excluzi complet nu este soluția.”

Andrei se ridică și se duse la fereastră, privind luminile orașului. „Nu știi cum e, Ana. Nu au fost niciodată acolo pentru mine. Nu când aveam cea mai mare nevoie de ei.”

Ana i se alătură la fereastră, punând o mână blândă pe umărul lui. „Dar dacă li se întâmplă ceva? Dacă nu vei avea niciodată șansa să îndrepți lucrurile?”

Andrei își scutură mâna ei și se întoarse spre ea, cu ochii plini de furie și durere. „Nu am nevoie de ei în viața mea. Te am pe tine acum.”

Ana simți cum lacrimile îi umplu ochii. Îl iubea profund pe Andrei, dar nu putea ignora sentimentul persistent că va regreta această decizie într-o zi. „Nu vreau să ai regrete, Andrei.”

El clătină din cap și plecă, lăsând-o pe Ana singură lângă fereastră. Își șterse lacrimile și respiră adânc. Știa că această conversație nu era încheiată, dar știa și că dacă îl va presa prea tare, lucrurile vor deveni și mai rele.

Lunile treceau și subiectul părinților lui Andrei rămânea un punct sensibil în căsnicia lor. Ana încerca să aducă vorba cu blândețe din când în când, dar Andrei o respingea mereu. Se arunca în muncă, petrecând ore lungi la birou și venind acasă târziu în noapte.

Într-o seară, în timp ce Ana pregătea cina, telefonul sună. Răspunse, așteptându-se să fie unul dintre prietenii sau membrii familiei ei. În schimb, o voce sumbră se auzi la celălalt capăt.

„Este Ana?” întrebă vocea.

„Da, eu sunt,” răspunse Ana, inima începând să-i bată mai repede.

„Sunt Dr. Popescu de la Spitalul Sfânta Maria. Îmi pare rău să vă informez că am vești proaste despre părinții lui Andrei.”

Anei i se tăie respirația. „Ce s-a întâmplat?”

„A fost un accident,” explică Dr. Popescu cu blândețe. „Îmi pare rău să vă informez că ambii părinți ai lui Andrei au decedat.”

Ana simți cum camera se învârte în jurul ei în timp ce încerca să proceseze vestea. Îi mulțumi Dr. Popescu și închise telefonul, mâinile tremurându-i. Cum avea să-i spună lui Andrei?

Când Andrei veni acasă în acea noapte, Ana putea vedea oboseala întipărită pe fața lui. Îi luă mâna și îl conduse la canapea, așezându-se lângă el.

„Andrei,” începu ea cu voce blândă, „am niște vești.”

El o privi cu îngrijorare. „Ce s-a întâmplat?”

Ea respiră adânc și îi strânse mâna. „A fost un accident. Părinții tăi… nu au supraviețuit.”

Fața lui Andrei deveni palidă în timp ce o privea neîncrezător. „Nu… nu poate fi adevărat.”

Ana dădu din cap, lacrimile curgându-i pe față. „Îmi pare atât de rău, Andrei.”

El se retrase de lângă ea și își îngropă fața în mâini, corpul tremurând de plâns. Ana îl îmbrățișă strâns, ținându-l aproape în timp ce el plângea.

În zilele ce au urmat, Andrei era o umbră a fostului său sine. Abia vorbea, abia mânca și petrecea majoritatea timpului închis în dormitorul lor. Ana făcea tot posibilul să-l sprijine, dar știa că nu putea face nimic pentru a-i alina durerea.

Într-o seară, în timp ce stăteau împreună în tăcere, Andrei vorbi în sfârșit. „Ar fi trebuit să-i invit,” șopti el. „Ar fi trebuit să îndrept lucrurile.”

Inima Anei se frânse pentru el în timp ce îi strângea mâna cu putere. „Nu e vina ta, Andrei.”

Dar adânc în sufletul ei știa că el va purta acest regret pentru tot restul vieții sale.