„Mama a Renunțat la Moștenirea Ei pentru Mătușa Ana: Și Nu Pare să Conteze că Locuiesc cu Socrii Mei”

Mama mea, Ariana, a fost întotdeauna cunoscută pentru generozitatea și altruismul ei. Crescând, era genul de persoană care ar fi dat și haina de pe ea pentru a ajuta pe cineva aflat în nevoie. Așa că nu a fost o surpriză completă când a decis să renunțe la moștenirea ei—o casă modestă lăsată de bunicii noștri decedați—în favoarea surorii ei mai mari, Ana.

Mătușa Ana este o femeie drăguță, dar a avut parte de multe greutăți. Locuiește într-un apartament înghesuit cu două camere împreună cu fiul ei, Andrei, soția lui, Ioana, și cei doi copii mici ai lor. Nu este o situație ideală în niciun caz, dar se descurcă cu ce au. Când bunicii noștri au murit și au lăsat casa mamei mele, toată lumea a presupus că se va muta acolo sau o va vinde pentru a-și ajuta propriile dificultăți financiare. În schimb, ea a semnat casa pe numele mătușii Ana fără să stea pe gânduri.

Deși înțeleg dorința mamei de a-și ajuta sora, este greu să nu simt un pic de resentiment. Eu și soțul meu, Mihai, locuim cu părinții lui pentru că nu ne permitem încă propria locuință. Amândoi muncim din greu și economisim fiecare bănuț pentru un avans la o casă, dar merge încet. Locuitul cu socrii nu este ușor; există o lipsă constantă de intimitate și sentimentul că invadăm spațiul lor.

Ca să complice și mai mult lucrurile, am un frate mai mic, Radu, care este încă la facultate. El se bazează pe mama pentru sprijin financiar și ea a fost întotdeauna acolo pentru el. Dar acum că a dat casa, mă îngrijorează cum va reuși să continue să-l ajute pe el în timp ce are grijă și de ea însăși.

Am încercat să vorbesc cu mama despre cum decizia ei ne afectează pe toți, dar ea mi-a respins îngrijorările. „Ana are nevoie mai mare decât noi,” a spus ferm. „Este mai în vârstă și are nevoi mai imediate.” Deși nu pot contrazice această logică, nu face situația noastră mai ușor de suportat.

Mătușa Ana a fost recunoscătoare pentru casă, desigur. S-a mutat împreună cu Andrei și familia lui aproape imediat. Ei au fost încântați să aibă mai mult spațiu și o curte pentru copii să se joace. Dar de fiecare dată când îi vizitez, nu pot să nu simt un fior de gelozie. Acea casă ar fi putut fi noul nostru început.

Mihai încearcă să fie susținător și înțelegător, dar îmi dau seama că este și el frustrat. Amândoi muncim ore lungi și venim acasă într-o casă aglomerată unde avem puțin de spus în modul în care sunt gestionate lucrurile. Este obositor și demoralizant.

Pe măsură ce lunile trec, economiile noastre cresc încet dar sigur. Totuși, visul de a avea propria noastră casă pare că se îndepărtează tot mai mult. Piața imobiliară este dificilă și de fiecare dată când credem că ne apropiem, apare ceva—cheltuieli neașteptate, prețuri în creștere—care ne dă înapoi.

Între timp, mama continuă să-l ajute pe Radu cu taxele de școlarizare și cheltuielile de trai. Este întinsă la maximum, dar nu se plânge niciodată. Aș vrea să pot fi la fel de altruistă ca ea, dar este greu să nu simt că suntem lăsați în urmă.

Știu că inima mamei era la locul potrivit când i-a dat casa mătușii Ana. Dar uneori mă întreb dacă înțelege cu adevărat impactul deciziei ei asupra celorlalți dintre noi. Nu este vorba doar despre casă; este vorba despre sentimentul de a fi valorizați și sprijiniți de persoana care te-a crescut.

În final, nu există răspunsuri ușoare. Toți avem luptele și sacrificiile noastre de făcut. Dar pe măsură ce stau trează noaptea în camera noastră mică din casa părinților lui Mihai, nu pot să nu-mi doresc ca lucrurile să fi fost altfel.