Când i-am cerut bunicii să-mi lase casa: O poveste despre iubire, încredere și familie

— Ioana, nu știu dacă înțelegi ce-mi ceri. Vocea bunicii mele răsuna în bucătăria mică, printre aburii de la supa de pui și mirosul de pâine proaspăt scoasă din cuptor. Mâinile ei tremurau ușor pe cana de ceai, iar ochii, de obicei blânzi, erau acum plini de o tristețe grea. M-am uitat la ea, încercând să-mi adun curajul. Aveam 28 de ani și trăisem toată viața în casa asta dintr-un sat uitat de lume, la marginea Buzăului. Bunica Maria mă crescuse de la trei ani, după ce părinții mei au plecat la muncă în Italia și nu s-au mai întors decât rar, cu daruri scumpe și vorbe reci.

— Bunico, nu vreau să te supăr… doar că… dacă s-ar întâmpla ceva cu tine, nu știu unde aș merge. Casa asta e tot ce am. Și… știi cum sunt unchii mei. Nici nu m-au băgat în seamă cât am fost mică, dar la moștenire sigur or să vină.

Ea a oftat adânc. — Ioana, dragă, nu-i așa simplu. Casa asta e a familiei de trei generații. Și eu am tras pentru ea cu bunicul tău, Dumnezeu să-l ierte. Nu pot să mă gândesc că aș face pe cineva să sufere.

Am simțit cum mi se strânge inima. M-am ridicat brusc de la masă și am început să plimb nervos prin cameră. — Dar eu? Eu nu contez? Eu care am stat aici cu tine, te-am îngrijit când ai fost bolnavă, am renunțat la facultate ca să nu te las singură? Ei unde erau atunci?

Bunica s-a ridicat încet și m-a privit lung. — Nu vreau ceartă, Ioana. Dar nici nu vreau să te simți datoare. Știu că ai făcut multe pentru mine… Dar casa asta nu e doar o bucată de pământ.

Așa a început totul. O discuție care părea banală a deschis o rană veche, pe care nici timpul, nici dragostea nu reușiseră s-o vindece. În zilele următoare, tensiunea a crescut între noi. Eu mă simțeam trădată, ea părea tot mai obosită și retrasă. Am început să vorbesc cu prietena mea cea mai bună, Alina.

— Ioana, ai dreptate să vrei siguranță. Dar gândește-te și la ea… poate se teme că dacă-ți dă casa acum, o s-o lași singură sau o s-o duci la azil.

M-am simțit vinovată. Niciodată nu m-aș fi gândit să o abandonez pe bunica. Dar frica mea era reală: dacă moare și rudele vin să mă dea afară? Am văzut atâtea cazuri în sat… veri care nu s-au văzut cu anii și-au dat în judecată frații pentru o palmă de pământ.

Într-o seară, când ploua mărunt și vântul bătea crengile în geam, am auzit bătăi la ușă. Era unchiul meu Gheorghe, fratele tatei, beat și nervos.

— Ce-i asta că vrei să-ți lase mama casa? Ai pus ochii pe avere? Să nu crezi că dacă ai stat aici ai drepturi! Și eu am muncit când eram mic!

Bunica a încercat să-l liniștească, dar el a țipat la mine: — Ești o profitoare! Ai pus stăpânire pe bătrână!

Am izbucnit în plâns. — Nu vreau decât să fiu sigură că nu rămân pe drumuri! Nu vreau nimic altceva!

A doua zi, satul vuia deja de bârfe: „Ioana vrea să-i ia casa bătrânei”, „Săraca Maria, ce noră nerecunoscătoare are!”. M-am simțit izolată, judecată de toți cei care habar n-aveau prin ce trecusem.

În zilele următoare, bunica a început să slăbească văzând cu ochii. Nu mai avea poftă de mâncare și stătea ore întregi privind pe fereastră. Într-o seară am găsit-o plângând încet.

— Ioana… mi-e frică să nu vă certați din cauza mea. Mi-e frică să nu rămâi singură după ce mă duc…

Am luat-o în brațe și am plâns amândouă. — Nu vreau nimic dacă asta te face nefericită. Dar spune-mi tu: ce e corect? Să fiu recunoscătoare până la sacrificiu sau să lupt pentru dreptul meu la un acoperiș?

Au trecut luni până când lucrurile s-au mai liniștit. Unchiul n-a mai venit pe la noi, dar nici relația cu bunica n-a mai fost ca înainte. Între noi plutea mereu acea întrebare nespusă: cine are dreptate?

Într-o zi de primăvară, bunica mi-a dat o scrisoare veche de la mama. „Ioana e sufletul meu”, scria mama. „Ai grijă de ea ca de ochii din cap.” Am plâns citind rândurile acelea și mi-am dat seama că iubirea adevărată nu se măsoară în acte sau case.

Până la urmă, bunica a decis să facem un act de întreținere: cât timp trăiește, casa e a ei; după aceea va fi a mea. Un compromis amar-dulce care n-a vindecat toate rănile, dar ne-a permis să mergem mai departe.

Acum stau în aceeași bucătărie mică și mă întreb: oare unde se termină recunoștința și unde începe egoismul? Cât trebuie să sacrificăm pentru familie și cât avem voie să cerem pentru noi?

Poate că răspunsul nu e niciodată clar… Dar voi ce ați fi făcut în locul meu?