Când casa nu mai e acasă: O decizie care ne-a răpit liniștea

— Nu se poate, Mariana! Nu poți să faci asta fără să ne spui! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam strâns mâna lui Vlad, băiețelul nostru de patru ani, care nu înțelegea de ce mama lui plânge în mijlocul sufrageriei.

Soacra mea, Mariana, stătea în ușă cu brațele încrucișate și privirea rece. — E casa mea, Irina. Am dreptul să fac ce vreau cu ea. V-am lăsat destul timp aici. Acum am nevoie de bani.

Mihai, soțul meu, încerca să medieze, dar vocea lui era stinsă: — Mamă, te rog… Nu avem unde să mergem. Vlad are nevoie de stabilitate, nu putem să-l mutăm așa, peste noapte.

— Nu e problema mea. V-am spus de atâtea ori că nu puteți trăi la nesfârșit pe spatele meu. Am găsit deja cumpărător. În două săptămâni trebuie să eliberați apartamentul.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Apartamentul acela fusese mai mult decât niște pereți — acolo am adus-o pe Vlad de la maternitate, acolo am sărbătorit fiecare Crăciun și fiecare aniversare. Era locul unde mă simțeam în siguranță, unde puteam fi eu însămi. Și acum… totul dispăruse într-o clipă, din cauza unei decizii luate peste capul nostru.

În următoarele zile am împachetat în tăcere. Vlad mă întreba mereu: — Mami, unde mergem? De ce plângi? Îi răspundeam cu un zâmbet forțat: — Mergem la bunica Mariana, puiule. O să fie bine.

Dar nu a fost bine. Garsoniera Marianei era mică, sufocantă și plină de lucruri vechi. Ne-am înghesuit toți trei într-un pat pliant, iar Vlad dormea între noi, tresărind la fiecare zgomot. Mariana își făcea simțită prezența la fiecare pas: — Nu lăsați jucăriile împrăștiate! Nu consumați atâta apă! Nu vă uitați la televizor după ora zece!

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Mihai a încercat să mă îmbrățișeze. Am izbucnit în plâns: — Nu mai pot, Mihai! Mă simt ca o intrusă în propria viață. De ce nu ai făcut nimic? De ce nu ai vorbit cu mama ta?

El a oftat adânc: — Am încercat, Irina… Dar știi cum e ea. Niciodată nu m-a ascultat cu adevărat.

— Poate dacă ai fi fost mai ferm… Poate dacă ai fi avut curaj să-i spui că suntem o familie și merităm respect…

— Nu e atât de simplu! E mama mea! Și tu știi cât de greu mi-a fost să cresc fără tată… Tot timpul am simțit că trebuie să-i fiu recunoscător pentru orice.

M-am ridicat brusc din pat și am ieșit pe balconul minuscul. Aerul rece m-a lovit în față ca o palmă. M-am gândit la părinții mei, la casa copilăriei mele din Focșani, la serile liniștite când mama îmi citea povești și tata mă ținea de mână până adormeam. Acolo era acasă.

Aici… aici eram doar o chiriașă tolerată din milă.

Zilele au început să semene una cu alta: Mariana bombănind prin casă, Vlad tot mai retras și Mihai tot mai absent. Într-o dimineață l-am găsit pe Vlad ascuns sub masă, cu ochii mari și speriați.

— Ce faci acolo, puiule?

— Nu vreau să mă certe bunica… Am vărsat laptele pe covor.

M-am prăbușit lângă el și l-am strâns la piept. Ce fel de copilărie îi ofeream? Ce fel de mamă eram eu?

Într-o duminică, am încercat să vorbesc cu Mariana:

— Mariana, te rog… Nu putem continua așa. Vlad suferă. Noi suferim. Poate găsim o soluție…

Ea m-a privit cu răceală: — Dacă nu vă convine, puteți pleca. Eu nu v-am chemat aici.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe scară și am început să plâng în hohote. O vecină bătrână m-a văzut și s-a apropiat:

— Draga mea, știu că nu-ți e ușor… Dar poate ar trebui să vorbiți cu cineva de la primărie. Poate vă pot ajuta cu o locuință socială.

Mi s-a părut umilitor — eu, Irina Popescu, cu facultate terminată și un job decent la contabilitate, ajunsesem să cer milă statului? Dar pentru Vlad trebuia să încerc orice.

Am început să caut soluții: am sunat la primărie, am completat dosare peste dosare, am stat la cozi interminabile cu dosarul sub braț și cu Vlad de mână. Mihai era tot mai absent — se retrăgea în muncă sau pleca ore întregi sub pretextul că „rezolvă ceva”.

Într-o seară l-am confruntat:

— Mihai, nu mai pot singură! Tu unde ești când avem nevoie de tine?

El a ridicat din umeri: — Ce vrei să fac? Să mă cert cu mama? Să-ți spun că am găsit un apartament de închiriat pe care nu ni-l permitem?

— Vreau doar să fim o familie! Să luptăm împreună!

— Poate că familia asta s-a terminat odată cu apartamentul…

Cuvintele lui au tăiat ca un cuțit. Am simțit că mă prăbușesc.

În acea noapte am stat trează lângă Vlad și m-am gândit la tot ce pierdusem: casa noastră, liniștea noastră, poate chiar dragostea dintre mine și Mihai. Dar nu puteam renunța. Pentru Vlad trebuia să merg mai departe.

După luni întregi de umilințe și speranțe spulberate, într-o zi am primit un telefon de la primărie: „Doamnă Popescu, s-a eliberat o garsonieră socială. Dacă doriți, puteți veni mâine să semnați contractul.”

Nu era mult — doar o cameră micuță într-un bloc vechi — dar era a noastră. Acolo am început din nou să respirăm. Vlad a zâmbit pentru prima dată după mult timp când i-am spus: „Aici e noua noastră casă.”

Mihai a venit cu noi, dar ceva se rupsese între noi doi. Poate că timpul va vindeca rănile sau poate nu.

Acum stau pe marginea patului și mă uit la Vlad cum doarme liniștit pentru prima dată după luni de coșmaruri. Mă întreb: oare cât valorează un acasă? E doar un loc sau e ceva ce construim împreună? Și dacă îl pierdem odată… îl mai putem regăsi vreodată?