Dragoste la șaizeci și doi de ani – Povestea unei „naive bătrâne” în ochii fiului meu

— Mamă, tu chiar nu vezi cât de ridicolă ești? Ai șaizeci și doi de ani! Ce-ți mai trebuie ție iubire acum?

Cuvintele lui Vlad au căzut peste mine ca un duș rece, în mijlocul bucătăriei unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul amar al dezamăgirii. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn, iar inima îmi bătea nebunește, ca și cum ar fi vrut să-mi sară din piept. Nu mă așteptam la o reacție atât de dură. Poate că am fost naivă, poate că am crezut că fiul meu, care mereu m-a văzut ca pe un stâlp al familiei, va fi primul care să se bucure pentru mine.

— Vlad, nu e vorba despre ridicol… E vorba despre fericire. Despre faptul că încă simt că trăiesc, că pot iubi, că pot fi iubită…

El a oftat zgomotos și s-a lăsat pe spătarul scaunului, privindu-mă cu acea privire tăioasă pe care o avea când era adolescent și nu-i convenea ceva.

— Fericire? La vârsta asta? Ce-o să zică lumea? Ce-o să zică vecinii? Să nu mai spun de Irina… Cum crezi că se simte soția mea când aude că soacra ei umblă cu un bărbat?

M-am uitat la el și am simțit cum mi se strânge sufletul. Irina nici măcar nu era acolo, dar știam că și ea mă judecă. De când murise soțul meu, Petre, cu șapte ani în urmă, viața mea se redusese la a fi bunica perfectă pentru nepoți și mama devotată pentru Vlad. Dar într-o zi, la coadă la farmacie, l-am întâlnit pe Doru. Avea ochii blânzi și un zâmbet care mi-a amintit de tinerețe. Am început să vorbim despre pastile, apoi despre vreme, apoi despre viață. Și fără să-mi dau seama, am început să-l aștept în fiecare joi la piață.

Prima dată când m-a invitat la o cafea, am simțit că-mi fuge pământul de sub picioare. M-am uitat în oglindă minute în șir înainte să ies din casă. Mi-am pus rochia verde pe care n-o mai purtasem de ani buni. Când m-a văzut, Doru mi-a spus:

— Ești frumoasă, Maria. Și meriți să fii fericită.

Cuvintele lui au fost ca o mângâiere după atâta singurătate. Dar fericirea mea a venit cu un preț. Vlad a aflat întâmplător, când m-a văzut într-o după-amiază plimbându-mă cu Doru prin parc. A venit acasă furios, iar de atunci fiecare discuție s-a transformat într-o ceartă.

— Mamă, tata n-a murit de mult! Cum poți să faci asta?

— Petre a murit acum șapte ani… Și nu l-am uitat niciodată. Dar viața merge înainte, Vlad. Nu vreau să mor singură.

— Ai familia ta! Ai pe noi!

— Nu e același lucru… Voi aveți viețile voastre. Eu am nevoie de cineva lângă mine, de cineva care să mă țină de mână seara.

Vlad a tăcut atunci, dar ochii lui spuneau totul: dezamăgire, furie, rușine. În zilele următoare, Irina a început să mă evite. Nepoții mei nu mai veneau la mine la fel de des. Vecinele au început să șușotească pe la colțuri.

Într-o seară, Doru m-a găsit plângând pe banca din fața blocului.

— Maria, dacă vrei să renunțăm… Eu înțeleg. Nu vreau să-ți fac rău.

L-am privit lung și am simțit cum mi se rupe sufletul.

— Nu tu îmi faci rău… Familia mea mă rănește cel mai tare.

Am stat mult timp pe gânduri dacă să continui sau nu această relație. M-am întrebat dacă nu cumva Vlad are dreptate, dacă nu sunt „o naivă bătrână” care visează la povești de dragoste când ar trebui să-și vadă de bătrânețe și de nepoți. Dar apoi mi-am dat seama că nu pot trăi doar pentru ceilalți. Că am dreptul la fericirea mea, oricât de târziu ar veni ea.

Într-o duminică dimineață, am decis să-l invit pe Doru la masă. Am gătit sarmale și am pus masa frumos, ca pe vremuri. Vlad a venit cu familia lui și când l-a văzut pe Doru la masă, s-a înroșit la față.

— Ce caută el aici?

— E invitatul meu. Și omul pe care îl iubesc.

A urmat o tăcere apăsătoare. Irina s-a ridicat brusc și a spus că trebuie să plece cu copiii. Vlad a rămas în pragul ușii și m-a privit lung.

— Nu te mai recunosc, mamă…

— Poate că niciodată nu m-ai cunoscut cu adevărat.

După acea zi, relația cu Vlad s-a răcit și mai tare. M-a durut enorm, dar am continuat să mă întâlnesc cu Doru. Încet-încet, câteva vecine au început să mă salute din nou; una dintre ele chiar mi-a spus într-o zi:

— Să știi că te admir pentru curajul tău. Eu n-am avut niciodată puterea să fac ce ai făcut tu.

Au trecut luni până când Vlad a revenit la mine. Într-o seară ploioasă a bătut la ușă și m-a găsit citind lângă Doru.

— Mamă… Îmi pare rău. Mi-e greu să accept… Dar dacă tu ești fericită…

L-am îmbrățișat și am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe suflet.

Acum știu că viața nu se termină odată cu pensia sau cu moartea unui soț. Știu că dragostea poate veni oricând și că merită trăită fără rușine sau teamă.

Mă întreb adesea: câți dintre noi renunță la fericire doar pentru că „așa se face”? Oare cât curaj ne trebuie ca să ne urmăm inima până la capăt?