Între tăcere și încredere: Lupta mea pentru un loc într-o familie nouă

— Nu ești mama mea, să nu-mi spui ce să fac! vocea Irinei, fiica cea mare a lui Vlad, a răsunat ca un trăsnet în bucătăria mică, unde abia încăpeam toți patru. M-am oprit din tăiatul legumelor, cu mâinile tremurând ușor. Vlad era în sufragerie, încercând să termine un raport pentru serviciu, iar Mihai, băiatul cel mic, se uita la desene animate, prefăcându-se că nu aude nimic. Dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

În acea clipă, am simțit din nou acea senzație apăsătoare de străinătate. De când m-am mutat în casa lui Vlad, după ce ne-am căsătorit, am încercat să fiu tot ce nu fusese mama lor: prezentă, răbdătoare, caldă. Dar fiecare gest al meu părea să le amintească de pierderea lor, nu de un nou început. Irina avea 14 ani și purta pe umeri toată furia și tristețea unei copilării frânte. Mihai avea 9 ani și se ascundea după glume și tăceri.

— Irina, nu vreau să-ți fiu mamă. Vreau doar să-ți fie bine aici, atât, am spus încet, încercând să-mi stăpânesc vocea. Dar ea deja ieșise din bucătărie, trântind ușa după ea.

M-am așezat pe scaun, cu capul în mâini. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem acceptând această provocare. Prietenele mele mă avertizaseră: „Nu te băga între un bărbat și copiii lui. N-o să te accepte niciodată.” Dar eu îl iubeam pe Vlad și credeam că dragostea poate vindeca orice rană.

Seara, la cină, atmosfera era tensionată. Vlad încerca să detensioneze lucrurile:

— Ce-ați făcut azi la școală? Mihai?

— Nimic special, a mormăit băiatul, fără să ridice privirea din farfurie.

Irina nici măcar nu s-a obosit să răspundă. Am simțit privirea lui Vlad asupra mea, plină de neputință. După masă, când copiii s-au retras în camerele lor, Vlad a venit lângă mine.

— Îmi pare rău… Nu știu ce să fac. Parcă orice încercăm e greșit.

— Nu e vina ta… Nici a lor. E doar… greu. Poate au nevoie de timp.

— Și tu? Tu cât timp mai poți?

Nu i-am răspuns atunci. Mi-era teamă că dacă spun adevărul — că mă simt invizibilă și nedorită — totul s-ar prăbuși.

Au urmat luni de zile în care am încercat să mă apropii de copii. Am mers împreună la film, am gătit prăjituri, am ajutat-o pe Irina la teme. Dar orice încercare era întâmpinată cu răceală sau ironii. Într-o seară, am găsit-o pe Irina plângând în baie. Am bătut ușor la ușă.

— Irina? Pot să intru?

— Lasă-mă în pace!

Am rămas sprijinită de ușă, cu inima strânsă.

— Știu că ți-e greu… Și mie mi-e greu uneori. Dacă vrei să vorbim…

— Nu vreau să vorbesc cu tine! Tu nu știi nimic despre mine!

Avea dreptate. Nu știam nimic despre ea, despre ce simțea cu adevărat. Tot ce puteam face era să fiu acolo, chiar dacă prezența mea părea să doară mai mult decât absența.

Într-o zi de primăvară, am primit un telefon de la fosta soție a lui Vlad. Vocea ei era rece:

— Vreau să vorbesc cu copiii. S-au plâns că nu-i lași să mă sune când vor.

Am simțit cum mi se urcă sângele la cap.

— Nu i-am oprit niciodată! Au telefonul mereu la ei…

— Atunci de ce spun altceva?

Am închis telefonul tremurând. Vlad m-a găsit plângând în dormitor.

— Ce s-a întâmplat?

I-am povestit totul printre sughițuri.

— O să vorbesc eu cu ea. Nu e corect ce face…

Dar știam că nu va schimba nimic. Eram mereu țapul ispășitor pentru orice nemulțumire a copiilor sau a mamei lor.

Într-o seară ploioasă, Mihai a venit la mine în bucătărie.

— Poți să mă ajuți la matematică?

Am simțit o bucurie timidă.

— Sigur! Hai să vedem ce ai de făcut.

A fost pentru prima dată când unul dintre copii mi-a cerut ajutorul fără să fie împins de Vlad. Am lucrat împreună aproape o oră și l-am văzut zâmbind timid când a reușit să rezolve exercițiul singur.

— Mulțumesc… — a spus el încet.

M-am abținut cu greu să nu-l iau în brațe.

A doua zi însă, Irina m-a acuzat că „îl cumpăr” pe Mihai cu bunătatea mea. Am simțit cum orice pas înainte era urmat de doi pași înapoi.

Într-o duminică dimineață, Vlad a propus să mergem toți la munte. Drumul a fost plin de tăceri apăsătoare și replici scurte. La un moment dat, Irina a izbucnit:

— De ce trebuie să venim toți? Nu putem merge doar noi trei ca înainte?

Vlad a oprit mașina pe marginea drumului și s-a întors spre ea:

— Irina! E destul! Ana face parte din familia noastră acum!

Irina a început să plângă și a ieșit din mașină trântind ușa. Am coborât după ea și am găsit-o stând pe marginea drumului, cu fața ascunsă în palme.

— Știu că mă urăști… — am spus încet — dar nu vreau decât să-ți fie bine. Dacă vrei să mă urăști pentru asta… n-am ce face.

Irina m-a privit pentru prima dată fără ură:

— Mi-e dor de mama… Și mi-e frică că dacă te accept pe tine… o s-o uit pe ea.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— N-o vei uita niciodată… Eu nu vreau să-i iau locul. Vreau doar să fiu aici pentru tine… dacă ai nevoie.

Nu mi-a răspuns atunci, dar ceva s-a schimbat între noi după acea zi. Au urmat luni în care relația noastră a oscilat între apropiere și respingere, dar încet-încet zidurile au început să cadă.

Astăzi, după trei ani, încă mai sunt zile când mă simt o intrusă în propria casă. Dar sunt și momente când Mihai îmi aduce o floare culeasă din parc sau când Irina îmi cere sfatul înainte de un examen important.

M-am întrebat adesea: cât de mult trebuie să lupți pentru acceptare? Și merită oare să rămâi acolo unde nu ești dorit — sau tocmai acolo ai cea mai mare nevoie de curaj?