Niciodată destul de bună pentru familia lui Radu: Povestea unei iubiri printre prejudecăți

— Nu cred că ești potrivită pentru fiul meu, Irina, mi-a spus doamna Popescu, cu vocea ei ascuțită, în timp ce îmi întindea o ceașcă de cafea pe care abia o puteam ține în mâini de emoție. Era prima dată când intram în casa lor, o vilă impunătoare din Cotroceni, cu pereți tapetați și tablouri scumpe la tot pasul. Radu mă ținea de mână, dar simțeam cum îi transpiră palma. Știa și el ce urmează.

— Mamă, te rog… a încercat el să intervină, dar privirea ei l-a redus la tăcere.

Am zâmbit timid și am încercat să par mai sigură decât eram. — Știu că poate nu par ceea ce vă așteptați, dar îl iubesc pe Radu și cred că asta ar trebui să conteze.

Doamna Popescu a oftat teatral. — Dragă, iubirea nu plătește facturile și nici nu ține loc de familie. Tu ai crescut la bloc, nu? În Rahova?

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Da, crescusem într-un apartament mic, cu mama și fratele meu mai mic, după ce tata ne părăsise când aveam zece ani. Mama lucra la două slujbe ca să ne țină la școală. Nu aveam tablouri scumpe pe pereți, dar aveam dragoste și multă muncă.

— Da, am crescut în Rahova. Dar asta nu mă face mai puțin om.

— Nu, dar te face mai puțin potrivită pentru familia noastră, a murmurat sora lui Radu, Andreea, care până atunci nu spusese nimic.

Radu s-a ridicat brusc. — Ajunge! Irina e cu mine și dacă nu puteți accepta asta…

— Radu! a strigat tatăl lui, domnul Popescu, ridicându-se și el. Nu te grăbi să iei decizii pe care le vei regreta. Familia e totul.

Am plecat atunci cu inima frântă. Radu m-a condus acasă fără să spunem un cuvânt. În seara aceea am plâns până târziu, întrebându-mă dacă dragostea chiar poate învinge totul sau dacă lumea lor era pur și simplu prea diferită de a mea.

Zilele au trecut greu. Mama m-a văzut abătută și m-a întrebat ce s-a întâmplat.

— Nu sunt destul de bună pentru ei, mamă. Pentru familia lui Radu.

Ea m-a luat în brațe și mi-a șoptit: — Tu ești destul de bună pentru oricine. Să nu uiți asta niciodată.

Dar nu era atât de simplu. Radu venea tot mai rar la mine. Îl simțeam tensionat, prins între două lumi. Îmi povestea despre presiunea părinților lui, despre cum mama lui îi aranja întâlniri cu „fete potrivite”, despre cum tatăl lui îi amintea mereu că „un Popescu nu se însoară cu oricine”.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am primit un mesaj de la Radu: „Trebuie să vorbim.”

Ne-am întâlnit în parc, sub un felinar palid. Avea ochii roșii și vocea stinsă.

— Irina… nu mai pot. Îmi pare rău. Am încercat, dar… familia mea nu te va accepta niciodată. Și eu nu pot trăi fără ei.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am vrut să țip, să-l lovesc, să-l rog să rămână. Dar am rămas mută.

— Atât contează pentru tine? Ce spun ei?

— Nu înțelegi… E complicat. Ei sunt tot ce am avut vreodată. Nu pot să-i pierd.

Am plecat fără să mă uit înapoi. Am mers pe străzi ore întregi, udă până la piele, cu sufletul golit de orice speranță.

Au trecut luni până am reușit să mă adun. Am terminat facultatea și m-am angajat ca educatoare la o grădiniță din cartierul meu. Copiii mă făceau să zâmbesc din nou. Mama era mândră de mine și fratele meu mă ajuta cu tot ce putea.

Uneori îl vedeam pe Radu prin oraș, mereu grăbit, mereu cu privirea pierdută. Am auzit că s-a căsătorit cu o fată dintr-o familie „potrivită”. Dar ochii lui nu mai aveau aceeași lumină.

Într-o zi, la grădiniță a venit o fetiță nouă. Era timidă și speriată. Am stat lângă ea până s-a liniștit și mi-am dat seama cât de mult contează să fii acceptat exact așa cum ești.

Acum știu că nu eu am pierdut ceva atunci. Poate că lumea lor nu era pentru mine, dar nici eu nu eram făcută să trăiesc după regulile altora.

Mă întreb uneori: câți oameni renunță la fericire doar pentru că nu se potrivesc tiparelor impuse de ceilalți? Oare când vom învăța să iubim fără etichete?