Cina trădării: Între dragostea de mamă și criza căsniciei

— Unde ai fost, Mihai? E trecut de opt și cina s-a răcit de mult. Vocea mea tremura, dar încercam să par calmă. El a evitat să mă privească, și-a pus cheile pe masă și a oftat adânc.

— Am trecut pe la mama, a zis scurt, aproape șoptit.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc preșul de sub picioare. Nu era prima dată când făcea asta, dar de data asta nu mai puteam ignora. M-am așezat pe marginea scaunului, cu pumnii strânși în poală.

— Și nu te-ai gândit să-mi spui? Am gătit special ce-ți place…

Mihai a ridicat din umeri, evitând să mă privească. — Nu am vrut să te superi. Mama era singură și… nu știu, parcă acolo mă simt mai liniștit.

Cuvintele lui au tăiat adânc. În mintea mea s-au derulat toate serile în care am stat singură la masă, privind la ceas și sperând că va veni acasă. M-am ridicat brusc și am început să strâng farfuriile, încercând să-mi ascund lacrimile.

— Deci la mama ta găsești liniște, nu aici, cu mine?

El a tăcut. Tăcerea lui era mai grea decât orice ceartă. În bucătărie mirosea a sarmale reci și a dezamăgire. Am simțit cum între noi se cască o prăpastie pe care nu știam dacă o mai putem trece.

A doua zi dimineață, m-am trezit devreme. Mihai dormea încă, cu spatele la mine. M-am uitat la el și m-am întrebat când am ajuns doi străini în același pat. Am pregătit cafeaua în liniște, apoi am sunat-o pe sora mea, Ioana.

— Nu mai pot, Ioana. Simt că nu mai contez pentru el. Mereu e la mama lui, iar eu… eu sunt invizibilă.

Ioana a oftat la telefon. — Știi că Mihai a fost mereu băiatul mamei lui. Dar poate ar trebui să vorbești cu el serios. Să-i spui ce simți.

Am închis telefonul cu un gust amar. Îmi era teamă de adevăr: dacă Mihai nu voia să fie aici? Dacă nu eram suficientă?

În acea seară, când Mihai s-a întors din nou târziu, l-am așteptat în sufragerie. Am stins televizorul și am lăsat doar o lampă aprinsă.

— Trebuie să vorbim, Mihai.

S-a așezat pe fotoliu, obosit. — Te rog, nu începe iar…

— Nu pot să nu încep! Simt că nu mai suntem o familie. Tu fugi mereu la mama ta când ceva nu merge bine aici. De ce?

A ezitat, apoi a spus încet:

— La mama e simplu. Nu mă judecă, nu mă întreabă nimic… Aici simt presiune. Parcă orice fac nu e bine.

Am simțit cum mi se strânge inima. — Dar eu? Eu cu cine vorbesc? Cine mă ascultă pe mine?

Mihai s-a ridicat nervos. — Mereu e vorba doar despre tine! Poate dacă ai încerca să mă înțelegi…

— Să te înțeleg? Eu stau singură în fiecare seară și tu nici măcar nu mă anunți unde ești!

S-a trântit ușa dormitorului și am rămas singură cu ecoul certurilor noastre. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la începuturile noastre: cum râdeam împreună, cum visam la o familie unită. Unde dispăruseră toate astea?

În zilele următoare, Mihai a continuat să vină târziu sau să lipsească de tot. Mama lui mă suna uneori să mă întrebe dacă sunt bine, dar simțeam mereu o notă de reproș în vocea ei.

— Poate ar trebui să-l lași mai liber, draga mea. Bărbații au nevoie de spațiu.

Am închis telefonul fără să răspund. Nu voiam sfaturi de la ea; voiam doar ca Mihai să fie prezent lângă mine.

Într-o seară ploioasă, am decis să merg la el acasă la mama lui. Am bătut la ușă cu inima cât un purice. Maria, soacra mea, mi-a deschis zâmbind forțat.

— Ce surpriză! Mihai e aici, dar… poate nu e momentul potrivit.

Am intrat fără să aștept invitația. L-am găsit pe Mihai în bucătărie, mâncând ciorbă cu poftă.

— Aici te simți acasă? am întrebat cu voce joasă.

Mihai s-a uitat speriat la mine, apoi la mama lui.

— Nu e ce crezi…

— Ba da! E exact ce cred! Nu poți fugi mereu aici când avem probleme!

Maria a intervenit: — Liniștește-te, dragă! Poate tu ar trebui să fii mai blândă cu el!

Am izbucnit în plâns. — Nu mai pot! Simt că nu mai am loc în viața voastră!

Am ieșit în ploaie fără umbrelă, simțind că totul se destramă. Pe drum spre casă m-am gândit la toate compromisurile făcute de dragul familiei: jobul lăsat pentru copilul nostru care n-a mai venit niciodată, serile petrecute singură, speranța că lucrurile se vor schimba.

În zilele care au urmat n-am mai vorbit cu Mihai decât strictul necesar. Casa era rece și tăcută ca un muzeu al amintirilor pierdute. M-am întrebat dacă nu cumva vina era și a mea: poate că l-am sufocat cu dorința mea de apropiere sau poate că el n-a știut niciodată ce înseamnă cu adevărat o familie.

Într-o dimineață am găsit pe masă o scrisoare de la Mihai:

„Nu știu dacă mai pot repara ceva între noi. Poate avem nevoie de timp separat ca să ne regăsim.”

Am citit-o de zeci de ori, încercând să găsesc un sens sau o speranță printre rânduri. Am plâns până n-am mai avut lacrimi.

Acum stau singură la masa unde altădată râdeam împreună și mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm din noi pentru cei pe care îi iubim? Și când știm că e timpul să ne alegem pe noi înșine?