Am fost o mamă rea când i-am dat afară?

— Vlad, nu mai pot! Nu mai pot, înțelegi? — vocea mi-a ieșit răgușită, aproape strigată, acoperită de bubuitul tunetului care zguduia geamurile vechi ale apartamentului din Drumul Taberei. Irina stătea în pragul bucătăriei, cu brațele încrucișate, privindu-mă cu ochii aceia reci, de parcă nu eram decât o străină. Vlad, fiul meu, se uita la mine ca și cum nu mă recunoștea.

— Mamă, iar începi? Nu poți să lași lucrurile să fie liniștite măcar o seară? — a spus el, ridicând din umeri, obosit.

Nu mai era băiatul acela blând care venea la mine cu genunchii juliți să-i pun rivanol. Era un bărbat cu cearcăne adânci, prins între două femei care nu se mai suportau. De luni de zile, casa mea devenise un câmp de luptă: Irina trântea uși, Vlad tăcea și se retrăgea în camera lui, iar eu… eu mă stingeam încet.

Totul a început când au rămas fără serviciu și fără bani. „Mamă, stăm la tine doar două luni, până ne punem pe picioare”, mi-a spus Vlad cu voce rugătoare. Cum să refuz? Sunt mama lui! Dar două luni s-au făcut șase, apoi opt. Irina nu mi-a mulțumit niciodată pentru masă sau pentru că le spălam hainele. În schimb, îmi reproșa că nu am destul spațiu sau că gătesc prea gras.

În fiecare zi simțeam cum mă sufoc. Mă trezeam dimineața cu inima strânsă, mă temeam să intru în bucătărie când era Irina acolo. Vlad nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Într-o zi, am găsit-o pe Irina plângând la telefon: „Nu mai suport să stau cu bătrâna asta! Parcă trăiesc într-o închisoare!” M-am ascuns în baie și am plâns până mi s-au uscat ochii.

În noaptea aceea de furtună, când am simțit că nu mai pot respira, am izbucnit. Am spus tot ce aveam pe suflet: că nu mai pot să fiu servitoarea nimănui în propria mea casă, că mă doare să-mi văd fiul atât de schimbat și că vreau liniște. Vlad s-a ridicat brusc:

— Bine! Dacă asta vrei… plecăm mâine!

Irina a zâmbit ironic:

— În sfârșit! Poate găsim și noi un loc unde să fim respectați.

A doua zi au plecat fără să-și ia rămas bun. Am rămas singură într-un apartament care părea brusc prea mare și prea gol. Primele zile am dormit câte 12 ore pe noapte, ca și cum corpul meu ar fi vrut să recupereze tot ce pierduse. Dar apoi a venit vina. M-am întrebat dacă nu cumva am fost o mamă rea, dacă nu trebuia să mai rabd puțin.

Sora mea, Mariana, m-a sunat:

— Tu ai făcut tot ce ai putut! Nu ești obligată să-ți sacrifici sănătatea pentru nimeni.

Dar vecina de la trei, doamna Stancu, m-a privit cu reproș:

— Eu nu mi-aș fi dat copiii afară niciodată! Ce fel de mamă ești?

M-am dus la biserică și m-am rugat pentru iertare. Preotul mi-a spus blând:

— Uneori, iubirea înseamnă să pui limite. Altfel ne pierdem pe noi înșine.

Au trecut două luni de atunci. Vlad nu mi-a mai dat niciun semn. Irina postează pe Facebook poze dintr-un apartament nou, cu mobilă modernă și zâmbete largi. Mă uit la ele și simt un gol în stomac. Oare chiar le era atât de rău aici? Oare eu sunt monstrul din povestea lor?

Într-o seară, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „Sper că ești bine.” Atât. Am plâns iar. Mi-e dor de el, dar nu știu cum să repar ce s-a rupt între noi.

Uneori mă întreb: dacă aș fi tăcut și aș fi răbdat încă puțin, ar fi fost altfel? Sau m-aș fi pierdut cu totul? Oare e egoism să te alegi pe tine când toată viața ai pus pe alții pe primul loc?

Poate că nu există răspunsuri simple. Dar vă întreb: voi ce ați fi făcut în locul meu? Unde se termină sacrificiul și unde începe supraviețuirea?