„Îți amintești de mine doar când ai nevoie de cineva să stea cu copilul”: Povestea unei mame rătăcite între dor și vină

— Mamă, poți veni acum? Mara are febră și nu mai știu ce să fac. Te rog, vino!
Vocea lui Vlad răsuna în telefon ca un ecou al disperării, dar și al unei distanțe pe care nu mai știam cum s-o traversez. Era trecut de miezul nopții, ploua cu găleata, iar eu stăteam pe marginea patului, cu pijamaua mototolită și inima strânsă. Nu era prima dată când mă suna doar pentru că avea nevoie de ajutor. Nu mă mai întrebase de ani buni ce mai fac, dacă sunt bine sau dacă mă doare ceva. Pentru el eram doar „mama care poate veni să stea cu Mara”.

Am tras pe mine un palton vechi, mi-am luat umbrela și am pornit spre blocul lui Vlad. Pe drum, gândurile îmi alergau haotic: unde am greșit? Când am devenit străină pentru propriul meu copil? Îmi aminteam serile când îl țineam în brațe, când îi citeam povești sau îi bandajam genunchii juliți. Acum, între noi era un zid de tăcere și reproșuri nespuse.

Când am ajuns, Vlad mi-a deschis ușa fără să mă privească în ochi. Mara plângea în dormitor. Am intrat la ea, i-am pus o compresă rece pe frunte și i-am șoptit povești despre zâne și păduri fermecate. În timp ce îi simțeam respirația caldă pe umărul meu, am simțit o durere surdă: nu era vina ei că părinții ei nu se mai înțeleg sau că bunica ei e doar o umbră în viața tatălui ei.

Vlad a rămas în bucătărie, cu privirea pierdută în ecranul telefonului. Am încercat să deschid o discuție:
— Vlad, vrei să vorbim puțin? Poate te ajută…
— Mamă, nu acum. Sunt obosit. Mulțumesc că ai venit.

M-am retras cu Mara în brațe și am privit pe fereastră cum ploaia bătea în geamuri. M-am gândit la divorțul meu de tatăl lui Vlad, la anii în care am încercat să țin familia împreună cu orice preț. Vlad avea doar 14 ani atunci. A tăcut mult timp după aceea. Nu mi-a reproșat niciodată direct că am plecat, dar nici nu m-a iertat vreodată.

Anii au trecut. Vlad s-a mutat la București, eu am rămas în Ploiești. Ne vedeam rar, de obicei la sărbători sau când avea nevoie de cineva să stea cu Mara. Între noi era mereu un aer de politețe forțată, ca între doi străini care împart același autobuz.

Într-o zi, după ce Mara s-a însănătoșit, am încercat din nou să vorbesc cu Vlad:
— Ți-e greu singur cu ea?
— E ok, mamă. M-am obișnuit.
— Știi… dacă vrei să vorbim despre ce s-a întâmplat atunci…
— Nu are rost, mamă. E trecutul. Acum contează doar Mara.

Am simțit cum mi se strânge inima. Pentru el eram doar cineva care trebuie să fie acolo când are nevoie. Nu mai eram mama care îi ștergea lacrimile sau care îi făcea clătite duminica dimineața.

Într-o seară, după ce am adormit-o pe Mara, am găsit curajul să-i spun:
— Vlad, știi că te iubesc, nu? Și că îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat.
El a oftat adânc:
— Știu, mamă. Dar unele lucruri nu se mai pot repara.

Am plecat acasă cu sufletul greu. Pe drum, am văzut o mamă tânără ținându-și copilul de mână și am simțit un val de regret: dacă aș fi făcut altfel? Dacă aș fi rămas? Dacă aș fi luptat mai mult pentru familia noastră?

Zilele au trecut una după alta, monotone și reci. Vlad mă suna doar când avea nevoie de mine pentru Mara. Niciodată pentru altceva. Niciodată să mă întrebe dacă sunt bine sau dacă mi-e dor de el.

Într-o zi, Mara m-a întrebat:
— Bunico, tu ai fost tristă vreodată?
Am zâmbit amar:
— Da, puiule. Dar cel mai tare mă doare când nu pot să-i spun fiului meu cât îl iubesc.
Ea m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit:
— Poate într-o zi o să poți.

M-am gândit mult la cuvintele ei. Poate că timpul vindecă unele răni, dar altele rămân deschise pentru totdeauna. Poate că vina mea e prea mare sau poate că Vlad nu știe cum să mă ierte.

Acum stau singură în apartamentul meu mic din Ploiești și privesc pozele vechi cu Vlad copil. Mă întreb dacă va veni vreodată ziua în care va avea nevoie de mine nu doar ca de o bonă pentru Mara, ci ca de mama lui adevărată.

Oare cât de mult poate greși o mamă până când fiul ei nu o mai vede decât ca pe cineva care „trebuie” să fie acolo? Oare există iertare pentru toate greșelile trecutului sau unele răni rămân deschise pentru totdeauna?