Sub același acoperiș: Povestea unei trădări de neiertat

— Natașa, trebuie să-ți spun ceva. Vocea Irinei tremura, iar ochii îi fugeau peste masa din bucătărie. Era târziu, aproape miezul nopții, iar liniștea casei noastre din Ploiești era spartă doar de ticăitul ceasului vechi de pe perete. Radu, soțul meu, nu era acasă. Sau cel puțin așa credeam.

Am simțit un nod în gât. Irina nu mai fusese niciodată atât de serioasă. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să-mi stăpânesc vocea. Ea a oftat adânc și a început să plângă. — Natașa, nu vreau să te rănesc, dar nu mai pot… Eu și Radu… suntem împreună de câteva luni.

Totul s-a prăbușit în mine. Am simțit cum sângele îmi părăsește obrajii și cum lumea se oprește în loc. Am vrut să țip, să arunc cu ceva, să fug. Dar am rămas nemișcată, cu privirea pierdută în faianța albă de pe perete. — Cum ai putut? am șoptit. — Cum ați putut amândoi?

Irina s-a ridicat brusc și a început să se plimbe prin bucătărie, cu mâinile strânse la piept. — Nu știu… Nu știu ce-a fost cu mine. Totul a început când Radu m-a ajutat cu proiectul acela de la facultate… Apoi ne-am apropiat prea mult. Știu că nu există scuze.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon, încercând să respir aerul rece al nopții. Blocurile cenușii din jur păreau mai reci ca niciodată. M-am întrebat dacă vecinii noștri bănuiau ceva sau dacă toată lumea trăia în aceeași minciună ca mine.

A doua zi dimineață, Radu s-a întors acasă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. L-am privit cu ură și cu dorința disperată de a găsi o explicație. — De ce? l-am întrebat direct, fără ocolișuri. S-a uitat la mine lung, apoi a lăsat capul în jos. — Natașa, nu știu ce să spun… A fost o greșeală. Nu am vrut să te rănesc.

— O greșeală? Sora mea? Sub același acoperiș? Am început să plâng și să-l lovesc cu pumnii în piept, dar el nu a reacționat. Doar a stat acolo, ca o statuie vinovată.

Zilele care au urmat au fost un coșmar continuu. Mama m-a sunat să mă întrebe de ce Irina nu mai răspunde la telefon. Nu am avut puterea să-i spun adevărul. Tata era plecat la țară, iar eu mă simțeam prinsă într-o capcană fără ieșire.

Prietenii mei au aflat rapid ce s-a întâmplat; orașul e mic și bârfele circulă repede. Unii m-au compătimit, alții au dat vina pe mine că „nu mi-am ținut bărbatul aproape”. Am început să mă îndoiesc de mine însămi: unde am greșit? De ce nu am văzut semnele?

Irina s-a mutat la o prietenă după câteva zile, dar rana rămânea la fel de adâncă. Mama a venit într-o seară la mine și m-a găsit plângând pe canapea. — Natașa, trebuie să fii tare! Familia e tot ce avem pe lume! Dar eu nu mai puteam crede în familie.

Radu încerca să repare lucrurile. Îmi lăsa bilețele pe frigider: „Îmi pare rău”, „Te iubesc”, „Hai să vorbim”. Dar fiecare cuvânt era ca o rană nouă. Nu puteam să-l iert, nu puteam să uit imaginea Irinei plângând în fața mea.

Într-o zi, am găsit curajul să merg la psiholog. Doamna Drăghici m-a ascultat fără să mă judece. — Natașa, ai dreptul să fii furioasă și rănită. Dar trebuie să te gândești la tine acum. Ce vrei tu cu adevărat?

Nu știam ce vreau. Îmi doream doar ca totul să fie ca înainte: mesele de duminică în familie, râsetele cu Irina, serile liniștite cu Radu privind seriale românești la televizor. Dar nimic nu mai putea fi la fel.

După câteva luni de chin și întrebări fără răspuns, am decis să divorțez de Radu. Am împărțit totul: mobila veche din sufragerie, cărțile din bibliotecă, chiar și pisica noastră, Mimi, care părea la fel de confuză ca mine.

Irina a încercat să mă contacteze de câteva ori. Mi-a trimis mesaje lungi în care își cerea iertare și îmi spunea că regretă totul. Dar nu eram pregătită să o iert. Poate niciodată nu voi fi.

Acum locuiesc singură într-un apartament mic din București și încerc să-mi reconstruiesc viața pas cu pas. Încă mă trezesc uneori noaptea cu inima strânsă și cu dorința de a da timpul înapoi.

Mă întreb adesea: oare chiar putem ierta orice? Sau unele răni sunt prea adânci ca să se vindece vreodată?