Când soțul meu a dat toată mâncarea mea mamei lui – furtuna din bucătăria românească

— Unde e ciorba de perișoare? Unde sunt sarmalele? Am întrebat aproape șoptit, cu mâinile tremurânde pe ușa frigiderului larg deschis. Era luni seară, iar mirosul de ceapă prăjită încă plutea în bucătărie, dar rafturile erau goale. M-am întors spre Radu, care stătea la masă cu privirea în telefon, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

— Le-am dus la mama, a spus el fără să ridice ochii. A avut o săptămână grea, știi bine că nu prea mai gătește de când cu operația la genunchi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată duminica am stat în picioare, am curățat, am tocat, am rulat sarmale și am fiert ciorba aia cu atâta grijă. Nu pentru că-mi place să gătesc, ci pentru că știam că Radu și copiii mei se bucură de mesele astea. Și acum, totul dispăruse. Fără să mă întrebe, fără să-mi spună.

— Și noi ce mâncăm săptămâna asta? am întrebat încercând să-mi păstrez calmul.

— Lasă, facem ceva rapid. Oricum nu e mare lucru, a răspuns el, ridicând din umeri.

M-am simțit invizibilă. Nu era prima dată când Radu lua decizii peste capul meu, dar niciodată nu mă lovise atât de tare. Mâncarea era singurul lucru pe care îl simțeam al meu în casa asta mică din cartierul Militari. Era felul meu de a arăta că-mi pasă, că țin familia unită. Și acum, totul fusese dat altcuiva. Mamei lui Radu, doamna Elena, care niciodată nu pierdea ocazia să-mi spună că „pe vremea ei” femeile făceau totul fără să se plângă.

A doua zi dimineață, copiii au întrebat de clătite. Le promisesem că le încălzesc la micul dejun. Am dat vina pe mine: „Am uitat să le pun la rece.” Dar adevărul era altul și mă durea mai tare decât orice minciună spusă vreodată.

La prânz, am primit un mesaj de la soacra mea: „Mulțumesc pentru mâncare, draga mea! Sarmalele au fost bune, dar data viitoare pune mai puțin orez.” Am simțit cum îmi fierbe sângele. Nu doar că mi-a luat tot ce pregătisem, dar nici măcar nu era mulțumită.

Seara, când Radu a venit acasă, l-am așteptat cu masa goală. S-a uitat mirat:

— Nu gătim nimic azi?

— Nu mai avem nimic în frigider. Poate mergi la mama ta să mănânci.

A tăcut. Pentru prima dată l-am văzut rușinat. Dar n-a zis nimic. S-a dus în dormitor și a trântit ușa.

În zilele următoare am început să mă întreb: oare eu contez în familia asta? Sau sunt doar un fel de extensie a dorințelor lor? Am crescut într-o familie unde mama mea era stâlpul casei, dar tata nu ar fi îndrăznit niciodată să-i ia munca și s-o dea altcuiva fără să o întrebe. La noi acasă, respectul era sfânt.

Am încercat să vorbesc cu Radu:

— De ce ai făcut asta fără să mă întrebi?

— E mama mea! Nu puteam s-o las flămândă!

— Dar nici pe noi nu ne poți lăsa fără nimic! Și nici nu poți lua ceva ce nu-ți aparține fără să întrebi!

A ridicat tonul:

— Mereu găsești motive să te plângi! Oricum nu-i place nimănui cum gătești!

M-au durut cuvintele lui ca niște cuțite. Am ieșit din casă și am plâns pe banca din fața blocului. Vecina mea, doamna Maria, m-a văzut și s-a așezat lângă mine.

— Ce-ai pățit, Irina?

I-am povestit totul printre lacrimi. Ea a oftat:

— Draga mea, bărbații ăștia crescuți de mame dominante nu știu să aprecieze o femeie care muncește pentru casă. Trebuie să-i pui la punct!

Am început să mă gândesc serios la ce-mi doresc eu de la viața asta. Seara i-am spus lui Radu:

— De azi înainte, fiecare gătește pentru el. Dacă vrei să duci ceva la mama ta, gătește tu!

A râs ironic:

— N-ai curaj!

Dar am avut. Două săptămâni n-am mai pus mâna pe cratiță. Copiii au mâncat sandvișuri și iaurturi, iar Radu s-a chinuit cu cartofi prăjiți arși și omlete crude. Într-o zi a venit acasă cu ochii roșii:

— Mama zice că nu mai vrea mâncare de la noi. Cică i-ai pus prea mult piper.

Am zâmbit amar:

— Poate acum înțelegi cât valorează munca mea.

A fost nevoie de încă o ceartă mare ca să ajungem la un compromis: orice decizie legată de familie se ia împreună. Iar eu am început să gătesc din nou doar când am simțit că sunt respectată.

Uneori mă întreb: câte femei ca mine mai există în România? Câte dintre noi ne pierdem vocea printre așteptările altora? Oare cât timp trebuie să treacă până când vom fi ascultate cu adevărat?