Nu m-au ales: Cum familia lui Radu ne-a sfâșiat dragostea

— Nu ești de-a noastră, Ana, nu vezi? — vocea doamnei Dobre răsuna în bucătăria lor spațioasă, cu miros de cafea proaspătă și prăjituri cu nucă. Mâinile îmi tremurau pe ceașca de porțelan, iar privirea lui Radu, pierdută între mine și părinții lui, mă durea mai tare decât orice cuvânt. Era a treia oară când veneam la ei acasă, dar de fiecare dată simțeam că pășesc pe un teren minat.

Îmi amintesc prima întâlnire cu Radu, într-o seară ploioasă de noiembrie, la biblioteca din oraș. El căuta un volum de Cioran, eu încercam să găsesc liniște printre rafturi. Ne-am ciocnit, la propriu, și am râs amândoi. De atunci, totul a curs firesc între noi. Radu era blând, atent, visător — exact opusul băieților pe care îi cunoscusem în cartierul meu din Rahova. El venea dintr-o familie bună din Cotroceni, părinți medici, totul pus la punct, reguli nespuse dar mereu respectate.

Când mi-a spus că vrea să mă prezinte părinților lui, am simțit un nod în stomac. Mama îmi spusese mereu: „Ana, oamenii ca ei nu ne vor primi niciodată.” Dar eu nu voiam să cred asta. M-am îmbrăcat cât de simplu am putut, am cumpărat flori pentru mama lui Radu și o sticlă de vin pentru tatăl lui. Am ajuns la ei acasă cu inima cât un purice.

La început au fost politicoși. Doamna Dobre m-a întrebat unde lucrez. I-am spus că sunt educatoare la o grădiniță din Ferentari. A zâmbit strâmb: „E frumos să lucrezi cu copiii… Dar nu te-ai gândit să faci ceva mai mult? Poate să dai la Medicină?” Am simțit cum mi se înroșesc obrajii. Tatăl lui Radu a întrebat despre părinții mei. I-am spus că tata e șofer pe tir și mama vânzătoare la piață. S-au privit scurt, ca și cum răspunsul meu confirmase ceva ce deja știau.

După acea seară, Radu a încercat să mă liniștească: „Nu contează ce cred ei, Ana. Eu te iubesc.” Dar știam că nu e chiar așa simplu. În fiecare weekend când mergeam la ei, simțeam privirile lor reci, întrebările tăioase despre planurile mele de viitor, despre ce pot oferi eu fiului lor. Odată, doamna Dobre mi-a spus direct: „Radu are nevoie de cineva care să-l ajute să crească, nu să-l tragă în jos.”

Într-o seară, după o cină tensionată, am ieșit pe balcon cu Radu.
— De ce nu le spui să mă lase în pace?
— Ana… sunt părinții mei. Nu pot să le vorbesc urât.
— Dar nici nu poți să-i lași să mă umilească!
Radu a tăcut mult timp. Apoi a spus încet:
— O să se obișnuiască. Trebuie doar să ai răbdare.

Am încercat să am răbdare. Am încercat să fiu mai bună, mai tăcută, mai pe placul lor. Am mers la cursuri de engleză, am început să citesc cărți recomandate de doamna Dobre. Dar nimic nu era suficient. Într-o zi, când am ajuns la ei acasă, am auzit-o pe mama lui Radu vorbind la telefon:
— Nu știu ce vede la fata asta. E drăguță, dar nu e de nivelul nostru. O să-i treacă.

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am ieșit din casă fără să spun nimic. Radu m-a sunat toată noaptea, dar nu i-am răspuns.

A doua zi a venit la mine acasă. Mama mea l-a primit cu ochii roșii de plâns.
— Ce vrei de la fata mea? Să o faci să sufere?
Radu s-a uitat la mine disperat:
— Ana, hai să plecăm undeva doar noi doi! Să uităm de toți!
Am vrut să spun da. Dar m-am uitat la mama mea și am văzut frica din ochii ei — frica de a mă pierde într-o lume care nu mă va accepta niciodată.

Au urmat luni de tăcere și încercări disperate de împăcare. Radu venea uneori la grădiniță și mă aștepta după program. Îmi aducea flori sau scrisori în care îmi promitea că totul va fi bine. Dar eu eram deja obosită de lupta asta fără sfârșit.

Într-o duminică dimineață m-a sunat:
— Ana… mama e bolnavă. Te roagă să vii la spital.
Am mers cu inima strânsă. Doamna Dobre era palidă pe patul de spital.
— Ana… dacă îl iubești pe Radu… lasă-l să fie fericit cu cineva ca el…
Am simțit că mă prăbușesc.

După acea zi nu l-am mai văzut pe Radu decât din întâmplare, pe stradă, ținând de mână o fată elegantă, cu părul prins într-un coc perfect. M-a privit scurt și a trecut mai departe.

Au trecut ani de atunci. M-am căsătorit cu altcineva, am doi copii frumoși și o viață liniștită. Dar uneori mă întreb: dacă aș fi avut curajul să lupt mai mult? Sau poate dragostea noastră era sortită pieirii din prima clipă? Oare câți dintre noi pierdem iubirea adevărată din cauza prejudecăților și așteptărilor altora?