„Fiica Mea, Liana, a Venit la Mine cu o Discuție Serioasă, și Acum Nu Pot Mânca sau Dormi. Nu Știu Ce Să Fac”

Era o după-amiază liniștită de duminică când fiica mea cea mare, Liana, a intrat în sufragerie cu o privire hotărâtă pe față. Eu stăteam pe canapea, schimbând canalele, încercând să găsesc ceva de vizionat. Liana, o elevă de 17 ani în ultimul an de liceu, a fost întotdeauna cea responsabilă, cea care își lua studiile în serios și rareori cauza probleme. Așa că, atunci când mi-a cerut să vorbim, am știut că era ceva important.

„Sigur, Liana. Ce ai pe suflet?” am întrebat, ridicându-mă și oprind televizorul.

A luat o gură de aer adâncă și s-a așezat în fața mea. „Tată, trebuie să-ți spun ceva. Mă apasă de ceva vreme și nu mai pot ține pentru mine.”

Inima a început să-mi bată mai repede. Ce ar putea fi atât de serios încât să o facă pe fiica mea de obicei calmă să pară atât de anxioasă? „Spune-mi, draga mea. Poți să-mi spui orice.”

Liana a ezitat un moment înainte de a vorbi. „Tată, sunt însărcinată.”

Cuvintele m-au lovit ca un trăsnet. Am simțit cum mi se strânge stomacul și mintea mi s-a golit. „Însărcinată?” am repetat, abia reușind să procesez informația.

A dat din cap afirmativ, cu lacrimi în ochi. „Da, și nu știu ce să fac. Mi-e frică, tată.”

Am luat o gură de aer adâncă, încercând să mă liniștesc. „Cât de avansată ești?”

„Aproximativ trei luni,” a răspuns ea, cu vocea tremurând.

Trei luni. Asta însemna că purtase această povară singură timp de un sfert de an. Am simțit un val de vinovăție pentru că nu observasem că ceva era în neregulă. „I-ai spus tatălui copilului?” am întrebat, încercând să-mi păstrez calmul.

Liana a dat din cap negativ. „Nu, nu i-am spus. Și el e în ultimul an și nu vreau să-i distrug viitorul. Nici măcar nu știu dacă ar vrea să fie implicat.”

Am simțit un val de furie față de băiatul care o pusese pe fiica mea în această situație, dar știam că furia nu va ajuta. „Liana, trebuie să găsim un plan. Te-ai gândit ce vrei să faci?”

A dat din cap afirmativ, ștergându-și lacrimile. „M-am gândit mult la asta. Vreau să păstrez copilul, dar nu știu cum o să reușesc cu școala și toate celelalte.”

Am întins mâna și i-am luat mâna ei. „Vom găsi o soluție împreună. Nu ești singură în asta, Liana. Vom trece prin asta.”

Dar pe măsură ce zilele treceau, realitatea situației începea să se instaleze. Sarcina Lianei nu era doar un obstacol temporar; era un eveniment care îi schimba viața. A început să lipsească de la școală și notele ei au început să scadă. Stresul și-a pus amprenta asupra sănătății ei și a devenit din ce în ce mai retrasă.

Am încercat să fiu acolo pentru ea, dar mă simțeam neputincios. Nu puteam să-i iau durerea sau să fac lucrurile mai ușoare pentru ea. Nu puteam dormi noaptea, îngrijorat de viitorul ei și al copilului. Mi-am pierdut pofta de mâncare, incapabil să mănânc știind că fiica mea suferă atât de mult.

Prietenele Lianei au început să se distanțeze și ea a devenit izolată. Băiatul care era tatăl copilului nu a intervenit niciodată și Liana a fost lăsată să facă față consecințelor singură. Am privit cum fiica mea odinioară vibrantă și ambițioasă devenea o umbră a ceea ce fusese.

Într-o noapte, am găsit-o stând în camera copilului pe care începusem să o pregătim, cu lacrimi curgându-i pe față. „Tată, nu știu dacă pot face asta,” a șoptit ea.

Am îmbrățișat-o strâns, simțind greutatea disperării ei. „Vom găsi o cale, Liana. Trebuie.”

Dar în adâncul sufletului meu știam că nu există răspunsuri ușoare. Drumul înainte era lung și incert și nu știam dacă vom reuși vreodată să ne întoarcem la viața pe care o cunoșteam odinioară.