„Fratele Meu a Susținut că Eram Bogată și Nu Aveam Dreptul la Moștenirea Mamei Noastre”

Am avut întotdeauna o relație apropiată cu fratele meu, Petru. Crescând, eram de nedespărțit, împărtășind secrete, vise și nenumărate amintiri. Cu toate acestea, pe măsură ce am trecut la maturitate, drumurile noastre s-au despărțit semnificativ. Eu, Sorina, am muncit din greu pentru a construi o carieră de succes, în timp ce Petru s-a chinuit să-și găsească drumul. În ciuda eforturilor mele de a-l sprijini, nu părea niciodată să câștige independența pe care o speram pentru el.

Mama noastră, Penelope, era liantul care ținea familia noastră unită. Era o femeie iubitoare și compasivă care întotdeauna își punea copiii pe primul loc. Când a murit neașteptat anul trecut, a lăsat un gol în viețile noastre care nu putea fi niciodată umplut. Moartea ei a adus la lumină și problema moștenirii ei, care includea o casă modestă și niște economii.

Petru și cu mine am fost amândoi devastați de pierderea ei, dar durerea noastră s-a transformat curând în tensiune când a venit vorba de discutarea testamentului ei. Mama noastră lăsase totul să fie împărțit în mod egal între noi, dar Petru avea alte idei. El credea că, deoarece eu eram stabilă financiar, nu aveam dreptul moral să revendic vreo parte din moștenire.

„Sorina, tu nu ai nevoie de bani,” a argumentat Petru într-o seară în timp ce stăteam în sufrageria mamei noastre, înconjurați de lucrurile ei. „Ai un loc de muncă grozav, o casă frumoasă și o viață confortabilă. Eu, pe de altă parte, mă chinui să fac rost de bani pentru a supraviețui. Este corect doar ca eu să primesc moștenirea.”

Am fost surprinsă de cuvintele lui. „Petru, mama a vrut să împărțim totul în mod egal. Nu este vorba despre bani; este vorba despre respectarea dorințelor ei.”

Fața lui Petru s-a înroșit de frustrare. „Nu înțelegi, Sorina. Tu ai avut întotdeauna totul ușor. Nu a trebuit niciodată să te îngrijorezi de unde va veni următoarea masă sau cum vei plăti chiria. Eu am trăit de la un salariu la altul, iar această moștenire mi-ar putea schimba viața.”

Am simțit un sentiment de vinovăție, dar știam că cedarea la cererile lui Petru ar însemna doar să-i permit dependența. „Petru, te iubesc și vreau să te ajut, dar aceasta nu este calea. Trebuie să înveți să te descurci pe cont propriu.”

Conversația noastră s-a terminat într-o ceartă aprinsă și nu am vorbit săptămâni întregi. Tensiunea dintre noi a crescut și legătura puternică pe care o aveam a început să se destrame. Am încercat să iau legătura cu el, dar a refuzat să asculte. Era convins că sunt egoistă și că nu îmi pasă de luptele lui.

Pe măsură ce lunile au trecut, procesul legal de soluționare a moștenirii mamei noastre a continuat. Am decis să folosesc partea mea din moștenire pentru a crea un fond de burse în numele mamei noastre, sperând că va onora memoria ei și va ajuta pe alții aflați în nevoie. Am crezut că acest gest ar putea arăta lui Petru că nu încercam să-i iau nimic, ci mai degrabă voiam să fac ceva semnificativ cu banii.

Cu toate acestea, Petru a văzut acest lucru ca pe o altă trădare. „Crezi că un fond de burse mă va ajuta să-mi plătesc facturile?” a râs el când i-am spus despre planurile mele. „Încerci doar să te faci să arăți bine în timp ce eu rămân fără nimic.”

Eram devastată. Indiferent ce făceam, părea că nu puteam să refac legătura dintre noi. Moartea mamei noastre nu doar că ne-a luat-o pe ea de lângă noi, dar a creat și o prăpastie între mine și Petru. Moștenirea, care trebuia să fie o binecuvântare, devenise un blestem.

În cele din urmă, Petru și cu mine ne-am separat drumurile. El a continuat să se chinuie și relația noastră a rămas tensionată. M-am gândit adesea la mama noastră și cât de dezamăgită ar fi fost să ne vadă așa. Mi-aș fi dorit ca lucrurile să fi fost diferite, dar uneori viața nu are un final fericit.