Fiica primarului și băiatul de la grajd – O poveste românească despre rușine, iubire și iertare

— Nu vreau! Nu pot! — am țipat, cu lacrimile șiroind pe obraji, în timp ce mama încerca să-mi lege părul într-o coadă strânsă, ca pentru o zi de sărbătoare. Dar nu era nicio sărbătoare. Era ziua în care tata, primarul satului, urma să mă dea de nevastă lui Vasile, băiatul de la grajduri. O pedeapsă pentru rușinea pe care am adus-o familiei mele, după ce am fost prinsă sărutându-l pe Ilie, băiatul preotului.

— Nu mai plânge, Maria, că nu te ajută la nimic! — mi-a spus mama, cu vocea tăioasă. — Tata a hotărât. Și ce zice el, aia se face!

Îmi simțeam inima ca un bolovan. Mâinile îmi tremurau când am ieșit din casă, iar privirile vecinilor mă ardeau ca niște cuțite. Toți știau. Toți șușoteau. „Uite-o pe fata primarului, ce-a ajuns!” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet.

Vasile stătea în curtea lui, cu ochii în pământ. Era cu vreo doi ani mai mare ca mine, tăcut și muncitor. Îl știam de mic, dar niciodată nu schimbasem mai mult de două vorbe. Nu era urât, dar nici nu avea ceva care să-mi fi atras atenția vreodată. Când m-a văzut venind cu părinții mei, a ridicat privirea și mi-a spus încet:

— N-am vrut să fie așa…

Am vrut să-i răspund ceva, dar nu am putut. M-am uitat la el și am văzut aceeași teamă pe care o simțeam și eu. Eram doi străini aruncați într-o poveste care nu era a noastră.

Nunta a fost mică și grăbită. Fără muzică, fără dansuri. Doar câteva rude și vecini curioși. Mama a plâns tot timpul, dar nu pentru mine, ci pentru rușinea care se abătuse asupra familiei noastre. Tata nu s-a uitat la mine deloc.

În noaptea aceea am dormit pe marginea patului, cu spatele la Vasile. El nu a încercat să se apropie de mine. A stat nemișcat, ca o umbră.

Zilele au trecut greu. M-am mutat în casa lui Vasile, o căsuță mică la marginea satului, cu pereți crăpați și acoperișul peticit cu tablă ruginită. Dimineața mă trezeam devreme să dau de mâncare la animale și să spăl hainele la râu. Mâinile mi s-au crăpat de la apă rece și săpun ieftin. Seara adormeam epuizată, cu gândul la viața pe care o pierdusem.

Satul nu mă ierta. Fetele râdeau pe la colțuri când mă vedeau cu basmaua legată strâmb și rochia murdară de noroi. Bătrânele dădeau din cap: „Așa-i când nu-ți știi locul!” Mergeam cu capul plecat pe uliță.

Cu timpul, am început să-l cunosc pe Vasile altfel decât îl știam dinainte. Era blând cu animalele și avea răbdare cu mine, chiar dacă nu știam să fac multe lucruri din gospodărie. Într-o seară, după ce am terminat treaba la grajduri, mi-a adus o cană cu lapte cald.

— Ți-e frig? — m-a întrebat.

Am dat din cap că nu, dar el a insistat:

— Bea, te încălzește.

Am luat cana și am simțit pentru prima dată că cineva are grijă de mine fără să ceară nimic în schimb.

Au trecut luni. Încet-încet, am început să vorbim mai mult. Îmi povestea despre copilăria lui grea, despre cum mama lui a murit când era mic și cum a crescut singur printre animale. Eu îi spuneam despre visele mele: voiam să merg la liceu în oraș, să devin învățătoare.

— Poate într-o zi… — mi-a zis el într-o seară — …poate într-o zi o să reușești.

Am zâmbit amar. Nu mai credeam în vise.

Într-o zi de toamnă, tata a venit la noi acasă. Nu l-am mai văzut de la nuntă. A intrat fără să bată și s-a uitat lung la mine.

— Ai grijă ce faci aici! — mi-a spus rece. — Să nu mai aud că ne faci de râs!

Vasile s-a ridicat în picioare:

— Maria muncește din greu aici. Merită respect!

Tata l-a privit disprețuitor:

— Tu să taci! N-ai niciun drept să-mi vorbești așa!

Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv între mine și tata. Am plâns toată noaptea.

După vizita lui tata, Vasile a început să lucreze mai mult ca să strângem bani pentru ca eu să pot merge la liceu seral în orașul apropiat. Nu mi-a spus nimic la început; doar am găsit într-o zi niște bani ascunși sub pernă și un bilet: „Pentru visul tău”.

Am început să merg la liceu seara, după muncile din gospodărie. Era greu — oboseala mă doborâse uneori — dar Vasile mă încuraja mereu:

— Poți! Ești mai puternică decât crezi!

Într-o zi l-am întâlnit pe Ilie pe drumul spre oraș. S-a uitat la mine lung:

— Maria… ai fi putut avea alt destin dacă nu era tatăl tău…

L-am privit cu tristețe:

— Poate că da… dar poate că așa trebuia să fie.

Anii au trecut. Am terminat liceul și am devenit învățătoare în satul nostru. Oamenii au început să mă privească altfel; unii chiar m-au felicitat pentru curajul meu.

Tata n-a venit niciodată la serbările copiilor mei sau la aniversările mele. Mama îmi trimitea uneori câte o plăcintă caldă sau un cozonac pe furiș.

Cu Vasile am învățat ce înseamnă răbdarea și bunătatea adevărată. Nu a fost dragoste la prima vedere — a fost o dragoste crescută din suferință și respect reciproc.

Acum stau seara pe prispa casei noastre mici și mă gândesc: oare putem ierta vreodată pe cei care ne-au frânt aripile? Sau rămânem mereu prizonieri ai durerii din trecut? Ce ați fi făcut voi dacă ați fi fost în locul meu?