„Cum ați putut să-mi răniți copiii?” – Duminica care mi-a sfâșiat familia

— Cum poți să spui așa ceva despre fiica mea? am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce toată lumea din jurul mesei se holba la mine. Era duminică, iar mirosul de sarmale și cozonac plutea încăpățânat în aer, dar nimic nu mai avea gust. Maria, fetița mea de opt ani, stătea cu ochii în pământ, iar Vlad, băiatul meu de zece ani, își strângea pumnii sub masă. Soacra mea, doamna Lidia, tocmai spusese că „nu toți copiii sunt la fel de deștepți”, aruncând o privire tăioasă spre Maria, care nu reușise să răspundă la o întrebare despre capitala Franței.

— Nu am vrut să jignesc pe nimeni, a spus Lidia, ridicând din umeri. Dar copiii trebuie să știe să se descurce, altfel viața îi va călca în picioare. Eu nu i-am crescut pe ai mei cu laude degeaba.

M-am uitat la soțul meu, Radu, sperând să spună ceva. Să mă apere. Să-i apere pe copii. Dar el și-a mutat privirea spre farfurie și a început să-și taie carnea cu o atenție exagerată.

— Radu? am șoptit, aproape implorând.

— Hai, lasă, nu face din țânțar armăsar, a murmurat el. Mama are dreptate într-un fel. Trebuie să-i călim.

Am simțit cum mi se strânge inima. Nu era prima dată când Lidia făcea remarci răutăcioase despre copiii mei. De fiecare dată găsea ceva: ba că Vlad e prea timid, ba că Maria nu știe să salute corect, ba că nu sunt destul de „îndrăzneți”. Dar azi… azi a fost prea mult.

— Dacă nu vă place cum îmi cresc copiii, poate ar fi mai bine să nu-i mai aduc aici! am spus, ridicându-mă brusc de la masă.

S-a lăsat o liniște grea. Tata-socru s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Cumnata mea, Simona, a încercat să schimbe subiectul:

— Hai să nu stricăm masa pentru atâta lucru…

Dar eu nu mai puteam. Am luat copiii de mână și am ieșit pe ușă fără să mă uit înapoi. Pe drum spre casă, Maria plângea încet.

— Mami, de ce zice bunica că sunt proastă?

Mi s-a rupt sufletul. Am tras mașina pe dreapta și am luat-o în brațe.

— Nu ești proastă, iubita mea! Bunica greșește. Ești minunată exact așa cum ești.

Vlad tăcea. Știam că și el suferă, dar nu voia să arate.

Acasă, Radu a venit târziu. Nici măcar nu m-a sunat să vadă dacă suntem bine. Când a intrat pe ușă, avea fața împietrită.

— Ce ai avut azi? De ce ai făcut circ?

— Circ? Radu, copiii tăi au fost umiliți! Cum poți să stai nepăsător?

— Nu i-a umilit nimeni! Ești prea sensibilă. Așa e la noi în familie: ne spunem lucrurile în față.

— Nu e normal! Nu vreau ca ai noștri copii să crească simțindu-se inferiori!

A urmat o ceartă lungă. Radu spunea că exagerez, eu îi reproșam lipsa de sprijin. În seara aceea am dormit fiecare în altă cameră.

Zilele au trecut greu. Copiii erau triști și retrași. Maria nu mai voia să meargă la școală; spunea că toți râd de ea. Vlad s-a închis în camera lui și nu mai vorbea cu nimeni.

Am încercat să vorbesc cu Lidia la telefon:

— Vreau doar ca ai mei copii să fie fericiți când vin la voi, nu speriați sau rușinați.

— Ești prea modernă pentru mine, Anca! Copiii trebuie crescuți cu reguli și adevăruri dure. Altfel ajung niște neputincioși.

Am închis telefonul plângând. M-am simțit singură împotriva tuturor.

Într-o seară, după ce i-am culcat pe copii, m-am uitat lung la Radu.

— Nu mai pot continua așa. Dacă nu mă susții când vine vorba de copiii noștri… atunci ce rost mai are?

El a oftat adânc.

— Anca… e mama mea. Nu pot să mă cert cu ea pentru orice fleac.

— Pentru mine și pentru copii nu e un fleac!

Am decis atunci: nu mai mergem la ei o vreme. Am anunțat familia că avem nevoie de spațiu. Radu s-a supărat și mai tare; a început să doarmă tot mai des pe canapea sau să plece la serviciu devreme și să vină târziu acasă.

Copiii au început încet-încet să-și revină. Am petrecut mai mult timp împreună: am mers în parc, am făcut prăjituri, am citit povești seara. Dar între mine și Radu s-a căscat o prăpastie tot mai mare.

Într-o zi m-am trezit întrebându-mă: oare am făcut bine? Oare n-am distrus familia pentru că am vrut să-mi protejez copiii? Sau tocmai asta înseamnă să fii mamă?

Poate că uneori trebuie să alegi între liniștea aparentă și adevărata siguranță a copiilor tăi. Dar cât costă această alegere?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să te rupi de familie pentru binele copiilor sau ar trebui să găsești mereu o cale de mijloc?