„De ce doare totul, mamă?” – Lupta unei mame pentru viața fiicei sale și adevărul ascuns al familiei

— Mamă, de ce doare totul? vocea Ilincăi, abia o șoaptă, mi-a sfâșiat sufletul. O țineam strâns la piept, pe podeaua rece din bucătărie, în timp ce ochii ei mari se stingeau încet. Am urlat după ajutor, dar timpul părea să se dilate, fiecare secundă un chin.

— Ilinca! Ilinca, te rog, nu adormi! am strigat disperată, simțind cum panica îmi paralizează gândurile.

Soțul meu, Radu, a apărut în prag, palid ca varul. A sunat la salvare cu mâinile tremurânde. În câteva minute care mi s-au părut o eternitate, am ajuns la spital. Pe holul acela steril, cu miros de dezinfectant și speranțe frânte, am început să mă pierd.

— Doamnă, ați observat ceva neobișnuit? a întrebat medicul de gardă, privindu-mă direct în ochi.

— Nu… Nu știu… Era bine dimineață… a mormăit Radu, evitând privirea doctorului.

— A mâncat ceva diferit? Aveți substanțe toxice în casă?

M-am uitat la Radu. O clipă prea lungă. El a dat din cap că nu. Dar eu știam că nu e totul spus. În ultimele luni, ceva se schimbase între noi. Radu venea târziu acasă, era mereu nervos, iar Ilinca părea tot mai retrasă. Am simțit un fior rece pe șira spinării.

Orele au trecut greu. Ilinca era la terapie intensivă. Eu și Radu stăteam pe două scaune de plastic, fără să ne atingem. Mama mea a venit val-vârtej de la Ploiești.

— Ce s-a întâmplat? Ce i-ați făcut copilului? a țipat ea către Radu.

— Nimic! N-am făcut nimic! a răspuns el apăsat, dar vocea îi tremura.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi:

— Tu chiar nu vezi? De luni de zile copilul e trist! Ceva nu e în regulă în casa asta!

M-am simțit vinovată. Poate că am fost prea ocupată cu serviciul, poate că am ignorat semnele. Dar ce semne? Ilinca era mereu tăcută, dar credeam că e doar o fază.

A doua zi, medicii au confirmat: intoxicație cu substanțe necunoscute. Poliția a venit să investigheze.

— Aveți dușmani? Cineva care v-ar vrea răul? a întrebat un polițist tânăr.

Radu a râs amar:

— În ziua de azi? Cine n-are?

Dar eu am simțit cum ceva se rupe în mine. Am început să caut prin casă orice urmă de otravă, orice sticlă suspectă. Într-un sertar din garaj am găsit un flacon cu etichetă ștearsă. L-am dus la poliție.

În zilele următoare am aflat că flaconul conținea pesticide interzise. Radu a recunoscut că le adusese de la serviciu „pentru grădină”. Dar nu mi-a spus niciodată.

— De ce ai ascuns asta? l-am întrebat printre lacrimi.

— Nu voiam să te îngrijorez… Și nici nu credeam că Ilinca ar umbla pe acolo…

Am simțit cum furia și frica se amestecau în mine. Cum să nu-mi spună? Cum să riște viața copilului nostru?

În timp ce Ilinca lupta pentru viață, familia noastră se destrăma. Mama îl acuza pe Radu că e iresponsabil. Tata nu vorbea cu nimeni. Sora mea, Simona, a venit din Cluj și a început să sape prin trecut:

— Ți-ai dat seama vreodată cât de mult seamănă Radu cu tata? Mereu ascund lucruri… Mereu cred că știu ei mai bine!

Am început să mă întreb dacă nu cumva toți purtăm aceleași greșeli din generație în generație. Dacă nu cumva tăcerea și minciuna sunt moștenirea noastră cea mai grea.

Într-o noapte, stând lângă patul Ilincăi, i-am auzit șoapta:

— Mamă… să nu mă lași…

Am plâns în hohote. I-am promis că nu o voi lăsa niciodată singură. Dar oare puteam să-mi țin promisiunea dacă nici pe mine nu mă cunoșteam cu adevărat?

Când Ilinca și-a revenit încet-încet, am decis să mergem împreună la terapie de familie. Acolo am aflat cât de mult o afectaseră certurile noastre tăcute, privirile aruncate peste umăr, ușile trântite fără cuvinte.

Radu a recunoscut că se simțea copleșit de datorii și rușine. Eu am recunoscut că mă ascundeam în muncă pentru că nu mai știam cum să fiu mamă sau soție într-o familie care se destramă.

Mama a plâns și ea:

— Și eu am tăcut când trebuia să vorbesc… Am crezut că dacă nu spun nimic, răul va trece singur.

Dar răul nu trece singur. Se adună în straturi groase peste suflet și explodează când te aștepți mai puțin.

Acum Ilinca e acasă și zâmbește din nou timid. Dar rana rămâne acolo — rana neîncrederii și a tăcerii dintre noi.

Mă întreb uneori: câte familii ca a noastră trăiesc cu secrete care pot distruge totul într-o clipă? Cât de mult ne costă să nu spunem adevărul celor pe care îi iubim cel mai mult?