Firul care se rupe: Povestea unei mame din București

— Nu mai veni neanunțată, mamă! Nu mai suntem ca înainte!
Vocea lui Vlad răsună tăios în holul apartamentului. Îmi tremură mâinile pe sacoșa cu plăcinte calde, făcute special pentru el și pentru nepotul meu, Radu. Încerc să zâmbesc, să nu las lacrimile să-mi inunde ochii.
— Am vrut doar să vă văd… să stau puțin cu Radu, știi că-i place să-i citesc povești…
— Nu acum, mamă. Irina doarme, Radu are teme. Te rog, data viitoare sună înainte.
Ușa se închide încet în urma mea. Pe scări, pașii mi se par grei ca plumbul. Mă simt străină în viața propriului meu copil.

Ani la rând am încercat să găsesc explicații. Poate că am fost prea prezentă, poate prea sufocantă. Poate că am greșit când l-am certat pentru notele mici sau când l-am obligat să meargă la liceul acela de informatică, deși el voia arte plastice. Dar tot ce am făcut a fost din dragoste. Oare nu vede?

Când era mic, Vlad mă ținea de mână pe stradă și-mi spunea: „Ești cea mai bună mamă din lume!” Acum, abia dacă mă privește în ochi. Irina, nora mea, e mereu politicoasă, dar simt răceala dintre noi. Radu mă îmbrățișează scurt și fuge la calculator. Parcă nu mai am loc în viața lor.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, primesc un telefon de la sora mea, Elena:
— Maria, ai grijă de tine. Am auzit că Vlad e tot mai distant… Ce s-a întâmplat între voi?
— Nu știu, Elena… Parcă nu mai sunt mama lui. Mă doare sufletul.
— Poate ar trebui să-l întrebi direct. Să-l lași să spună ce are pe inimă.

Îmi iau inima-n dinți și într-o duminică îl invit pe Vlad la mine la masă. Gătesc sarmale, îi fac prăjitura preferată cu mere. Când vine, e tăcut și absent.

— Vlad, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat. De ce te-ai schimbat față de mine?
El oftează adânc și-și freacă palmele nervos.
— Mamă… Nu vreau să te rănesc, dar simt că niciodată nu m-ai ascultat cu adevărat. Mereu ai decis tu pentru mine. Chiar și acum… vii fără să anunți, vrei să faci totul ca pe vremea când eram copil. Dar eu am propria mea familie acum.
— Vlad, eu doar… vreau să fiu aproape de voi.
— Dar nu așa! Ai controlat totul mereu! Chiar și când s-a născut Radu, ai venit și ai stat cu noi fără să ne întrebi dacă avem nevoie de ajutor sau spațiu. Irina s-a simțit invadată… Eu m-am simțit sufocat.

Cuvintele lui mă lovesc ca un pumn în stomac. Îmi dau seama că am greșit fără să-mi dau seama. Am confundat grija cu controlul. Încerc să-i spun asta:
— Vlad, îmi pare rău… N-am vrut niciodată să vă fac rău. Am crezut că vă ajut.
— Poate că așa ai crezut tu. Dar pentru noi a fost altfel.

După acea discuție, Vlad pleacă repede. Rămân singură în bucătărie, cu masa neatinsă și prăjitura răcită. Mă simt mai singură ca niciodată.

Trec săptămâni în care nu primesc niciun semn de la el. Îl sun timid de Crăciun:
— Vlad, pot să vin cu un cadou pentru Radu?
— Mai bine ne vedem după Revelion, mamă. Acum avem planuri cu familia Irinei.

Mă uit la bradul împodobit singură și mă întreb unde am greșit atât de tare încât fiul meu nu mai vrea să mă vadă nici de sărbători.

Într-o zi, primesc un mesaj de la Irina:
„Maria, poate ar fi bine să vorbim noi două.”
Ne întâlnim la o cafenea micuță din cartier. Irina e sinceră:
— Maria, știu că îl iubești pe Vlad și pe Radu. Dar trebuie să înțelegi că familia noastră are nevoie de intimitate. Când ai venit după naștere și ai început să organizezi totul după regulile tale… m-am simțit dată la o parte în propria casă. Asta l-a afectat mult pe Vlad.
— Irina… nu mi-am dat seama cât v-am rănit. Îmi pare rău.
— Știu că intențiile tale au fost bune. Dar poate ar trebui să-i dai lui Vlad timp să-și găsească echilibrul între tine și familia lui.

Merg acasă cu inima frântă dar și cu o lumină nouă: poate că iubirea adevărată înseamnă să știi când să te retragi.

Încep să-mi ocup timpul altfel: merg la biserică, citesc, mă văd cu prietenele mele din tinerețe. Încerc să nu mai sun zilnic la Vlad. După câteva luni, primesc un telefon neașteptat:
— Mamă? Vrei să vii duminică la noi? Radu vrea să-i citești povestea cu Harap-Alb…
Inima mi se umple de bucurie și teamă în același timp.

Când ajung la ei acasă, atmosfera e mai caldă ca niciodată. Irina zâmbește sincer, Vlad mă îmbrățișează scurt dar apăsat. Radu mă trage de mână spre camera lui:
— Bunico, hai!

În seara aceea plec acasă cu sufletul împăcat dar și cu o întrebare care nu-mi dă pace: Oare cât de mult trebuie să renunți la tine ca mamă pentru a-ți păstra copilul aproape? Și cât de mult poți ierta — pe el sau pe tine însăți?