Ultimatumul unei vieți: Când familia nu mai încape sub același acoperiș
— Nu pot să cred că ai făcut asta fără să mă întrebi, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce Ana își trântea valiza pe holul casei noastre proaspăt renovate.
Vlad m-a privit vinovat, dar și neputincios. Ana, fiica lui de 19 ani din prima căsătorie, stătea în prag cu o privire sfidătoare, ca și cum locul îi aparținea dintotdeauna.
— Irina, te rog… N-a avut unde să meargă. Mama ei a plecat în Italia, iar ea nu se înțelege cu bunicii. E doar pentru o perioadă, a încercat el să mă liniștească.
Dar eu știam că „doar pentru o perioadă” însemna, de fapt, „până la noi ordine”. Și știam și cât de mult mă evitase Ana în toți anii ăștia. Nu mă acceptase niciodată ca parte din viața tatălui ei. De fiecare dată când venea în vizită, tăcea sau îmi răspundea monosilabic. Acum, urma să locuim împreună. Sub același acoperiș.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Toată vara plănuisem să renovăm casa de la marginea Bucureștiului, să ne bucurăm de liniște și de grădină. Era proiectul nostru comun, după șase ani de conviețuire și compromisuri. Dar nimic nu mă pregătise pentru asta.
— O să încerc să nu deranjez, a spus Ana pe un ton sec, fără să mă privească.
— Nu e vorba despre deranj, am răspuns eu, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. E vorba despre faptul că nu am fost întrebată. Că nu contez.
Vlad a oftat adânc și a plecat capul. Știam că se simte prins la mijloc. Dar pentru mine era mai mult decât atât: era despre respectul pe care îl meritam după atâția ani în care îi fusesem alături la bine și la greu.
Seara, după ce Ana s-a încuiat în camera de oaspeți, am izbucnit:
— Vlad, nu pot să trăiesc așa! Nu pot să fiu mereu pe locul doi! De fiecare dată când apare ceva legat de Ana, eu devin invizibilă!
El a încercat să mă ia în brațe, dar m-am tras înapoi.
— Ce vrei să fac? Să o dau afară? E copilul meu!
— Nu vreau să o dai afară! Vreau doar să fim o echipă! Să decidem împreună! Să nu mă simt ca o străină în propria casă!
Au urmat zile tensionate. Ana ieșea din cameră doar pentru a mânca sau a merge la baie. Eu evitam să fiu prin preajmă când era ea acolo. Vlad încerca să facă pe mediatorul, dar totul părea forțat.
Într-o seară, am găsit-o pe Ana plângând pe terasă. M-am apropiat cu teamă.
— E totul în regulă? am întrebat-o timid.
— Nu… Niciodată nu e în regulă… Nici cu mama n-am putut sta… Acum nici aici nu mă vrea nimeni…
Am simțit un nod în gât. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă. M-am așezat lângă ea.
— Ana… Nu e vorba că nu te vreau aici. Dar mi-a fost greu… Poate și ție ți-a fost greu cu mine…
A ridicat din umeri și a șters lacrimile cu dosul palmei.
— Tata tot timpul te pune pe primul loc. Eu n-am avut niciodată locul meu…
M-a durut să aud asta. Poate că fiecare dintre noi avea propria rană.
A doua zi dimineață, Vlad a venit hotărât spre mine:
— Irina, nu mai pot trăi așa! Trebuie să aleg: fie rămâne Ana aici cât are nevoie și tu accepți asta, fie…
Mi-am ținut respirația.
— Fie ce?
— Fie… ne despărțim. Nu pot s-o las pe drumuri.
Am simțit cum mi se prăbușește lumea. După șase ani împreună, după toate sacrificiile făcute pentru el… Să aleg între liniștea mea și familia lui incompletă?
Am plecat la mama pentru câteva zile. Am plâns ca un copil. Mama m-a strâns în brațe:
— Irina, tu ai făcut tot ce ai putut. Dar uneori nu poți salva pe toată lumea…
Când m-am întors acasă, am găsit-o pe Ana făcând ordine în bucătărie. M-a privit cu ochii roșii:
— Plec la o prietenă… Nu vreau să stric nimic între voi…
Vlad a venit după mine în hol:
— Îmi pare rău că te-am pus în situația asta… Dar Ana e copilul meu… N-am știut cum să procedez…
L-am privit lung. Poate că niciunul dintre noi nu știa cum să fie părinte sau partener perfect într-o familie recompusă.
În acea seară am decis: i-am spus lui Vlad că nu mai pot continua așa. Că merit și eu un loc al meu, o voce care contează.
Acum stau singură în apartamentul meu mic din Drumul Taberei și mă întreb: oare cât putem sacrifica din noi pentru ceilalți? Unde se termină iubirea și începe pierderea de sine? Voi ce ați fi făcut în locul meu?