O lună să plec: Decizia soacrei mele

— Nu mai pot, Ilinca! Ai o lună să pleci din casa asta!
Vocea doamnei Elena răsuna în bucătăria mică, printre aburii de ciorbă și mirosul de pâine proaspătă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar Vlad, soțul meu, stătea între noi, cu ochii în pământ. Nu îndrăznea să spună nimic.
— Mamă, te rog… nu acum, nu așa…
— Vlad, am spus ce am avut de spus! Ori ea, ori eu!
M-am ridicat încet de pe scaun, simțind cum inima mi se strânge. Nu înțelegeam. Până ieri, doamna Elena îmi zâmbea, mă întreba dacă am nevoie de ceva, îmi lăsa mereu o porție de mâncare la încălzit. Ce s-a schimbat peste noapte?

Am ieșit pe balconul mic, cu vedere spre blocurile cenușii din cartierul Titan. Aerul rece de octombrie m-a trezit din amorțeală. Îmi venea să plâng, dar nu voiam să-i dau satisfacție. Vlad a venit după mine.

— Ilinca, nu știu ce să fac… Mama e supărată rău.
— Dar de ce? Ce am făcut?
— Nu știu… A găsit ceva în sertarul tău. O scrisoare…
Mi s-a tăiat respirația. Scrisoarea de la tatăl meu, pe care nu-l văzusem de zece ani. O păstram ca pe o relicvă, ascunsă printre hainele vechi. Doamna Elena o găsise și o citise.

— Ce scria în ea?
— Că vrea să te vadă… că îi pare rău că v-a părăsit pe tine și pe mama ta…
— Și ce legătură are asta cu noi?
— Mama zice că nu poate avea în casă o fată cu un tată care a fugit în Italia și nu s-a mai întors. Că nu vrea rușine în familie.

Am simțit cum mă prăbușesc pe dinăuntru. Toată viața m-am luptat cu prejudecățile astea. Mama a crescut singură cu mine, muncind la două slujbe ca să pot merge la facultate. Tata ne-a lăsat când aveam șapte ani și nu s-a mai uitat înapoi. Dar eu nu eram el.

În zilele următoare, atmosfera în casă a devenit irespirabilă. Doamna Elena nu-mi mai vorbea decât monosilabic. Îmi muta lucrurile din loc fără să mă anunțe. Odată am găsit hainele mele aruncate pe hol.

— Mamă, nu e corect! Ilinca n-a greșit cu nimic!
— Vlad, tu nu înțelegi! O fată fără tată e o rușine! Ce vor zice vecinii? Ce va zice mătușa Rodica?
— Pe mine nu mă interesează ce zic vecinii! Eu o iubesc pe Ilinca!
— Atunci plecați amândoi!

Vlad era prins la mijloc. Îl vedeam cum se frământă noaptea, cum se uită la mine cu ochii lui albaștri plini de vinovăție. Îl iubeam, dar simțeam că mă sufoc aici.

Într-o seară, mama mea m-a sunat:

— Ilinca, vino acasă dacă nu te mai vor acolo. Nu trebuie să rabzi umilința nimănui.

Dar eu nu voiam să renunț la Vlad. Am încercat să vorbesc cu doamna Elena.

— Doamnă Elena, vă rog să mă ascultați doar două minute… Eu nu sunt vinovată pentru ce a făcut tata. Am muncit toată viața să fiu altfel decât el.

Ea s-a uitat la mine cu ochii goi.

— Poate că nu ești ca el, dar sângele apă nu se face. Nu vreau necazuri în casa mea.

Mi-am dat seama că nu am nicio șansă. În noaptea aceea am plâns până dimineața. Vlad m-a ținut în brațe fără să spună nimic.

Au trecut zilele ca prin vis. Am început să-mi împachetez lucrurile încet-încet. Fiecare obiect pus în valiză era ca o rană nouă. Vlad încerca să găsească o garsonieră ieftină, dar salariul lui abia ajungea pentru chirie și facturi.

Într-o duminică dimineață, doamna Elena a venit la mine în cameră.

— Ilinca, ai făcut alegerea corectă. Vlad va rămâne aici cu mine. E fiul meu și trebuie să aibă grijă de mama lui bătrână.

M-am uitat la ea și am simțit pentru prima dată milă. Era singură, speriată de viitor și de gura lumii.

Vlad a venit acasă târziu în noaptea aceea.

— Ilinca, am găsit ceva… O garsonieră micuță la Dristor. Nu e mult, dar putem începe de la zero.

L-am privit lung. Știam că dacă pleacă cu mine, va rupe legătura cu mama lui pentru mult timp.

— Ești sigur?
— Da. Tu ești familia mea acum.

Am plecat împreună după două zile. Doamna Elena nu ne-a condus la ușă. Nici măcar nu s-a uitat la noi când am trecut prin sufragerie.

Primele luni au fost grele. Ne-am certat des din cauza banilor și a oboselii. Dar eram liberi și împreună.

După un an, Vlad a primit un telefon de la mama lui. Era bolnavă și singură. Ne-am dus la ea cu inima strânsă.

— Ilinca… îmi pare rău pentru tot ce ți-am făcut… Poate ai dreptate… sângele apă nu se face, dar nici ura nu ține loc de familie…

Am plâns amândouă atunci, pentru prima dată împreună.

Acum stau pe același balcon mic din Dristor și mă gândesc: oare cât rău facem atunci când ne lăsăm conduși de prejudecățile altora? Merită să pierzi dragostea doar ca să păstrezi aparențele?