Între două lumi: Povestea unei familii uitate

— Vlad, iar pleci la ei? Am nevoie de tine aici, copiii te așteaptă să mâncăm împreună!
Vocea mea tremura, dar Vlad nici măcar nu se uita la mine. Își trăgea geaca pe el, cu ochii pierduți undeva departe, poate tot la cimitirul unde îl vizitase pe Radu de atâtea ori în ultimele luni.
— Ioana, nu pot să-i las singuri. Sorina e terminată, copiii plâng după tatăl lor… Cum să nu mă duc?

Am rămas cu mâna pe clanță, simțind cum o altă seară se scurge fără el. De când Radu a murit în accidentul acela nenorocit de pe DN1, Vlad nu mai era al nostru. Era al durerii, al vinovăției, al unei familii care nu era a lui. Sau poate era, dar eu nu mai știam unde mă aflu între toate aceste granițe.

Copiii noștri, Daria și Mihai, îl priveau cu ochi mari de fiecare dată când intra pe ușă. Dar el nu vedea decât tristețea din ochii nepoților lui. Seara, când încercam să vorbim, Vlad adormea cu telefonul în mână, după ce îi asculta pe Sorina și pe copii povestindu-i despre ziua lor. Eu rămâneam cu grijile mele, cu facturile neplătite și cu dorința de a-l avea din nou lângă mine.

Într-o zi de duminică, când am încercat să-l opresc din drum spre familia fratelui său, am izbucnit:
— Vlad, dar noi? Pe noi cine ne mai vede? Copiii tăi au nevoie de tine! Eu am nevoie de tine!

A tăcut. S-a uitat la mine ca și cum abia atunci mă vedea pentru prima dată după luni întregi.
— Ioana… nu pot să-i las. Dacă eu nu sunt acolo, cine o să-i ajute? Cine o să le fie tată?

— Dar tu ai deja doi copii aici! Ai o soție care te așteaptă! Nu poți să fii tată pentru toată lumea și să nu mai fii pentru ai tăi!

A ieșit trântind ușa. Am simțit cum se rupe ceva în mine. Am plâns în bucătărie până când Daria a venit și m-a luat de mână:
— Mami, tati nu ne mai iubește?

Ce puteam să-i spun? Că dragostea tatălui ei s-a împărțit între două lumi? Că durerea l-a schimbat atât de mult încât nu mai știe cine suntem?

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Am stat cu copiii în pat și le-am citit povești, încercând să umplu golul lăsat de absența lui Vlad. M-am gândit la Sorina și la copiii ei – cât de greu trebuie să le fie fără Radu! Dar oare Vlad chiar trebuia să-și sacrifice propria familie pentru a-i ajuta pe ei?

Zilele au trecut la fel: Vlad pleca dimineața devreme și venea târziu. Uneori nici nu mai venea acasă, dormea la Sorina ca să fie acolo dacă copiii aveau nevoie de ceva peste noapte. Prietenii noștri au început să mă întrebe dacă suntem bine. Mama mi-a spus într-o zi:
— Ioana, trebuie să vorbești serios cu el. Nu poți trăi așa la nesfârșit.

Am încercat. Într-o seară, după ce copiii au adormit, am stat față în față la masa din bucătărie.
— Vlad, te rog… Spune-mi ce simți. Ce vrei să faci mai departe? Nu putem continua așa.

A oftat adânc.
— Ioana, nu știu… Mă simt vinovat că eu sunt aici și Radu nu mai e. Când îi văd pe copiii lui plângând după el… parcă mi se rupe sufletul. Și Sorina… e atât de singură…

— Și eu sunt singură! Și copiii tăi sunt singuri! Nu vezi?

A tăcut din nou. Am simțit că orice aș spune nu ajunge la el. Era ca și cum trăiam în lumi paralele: eu în lumea realității noastre zilnice, el în lumea durerii și a datoriilor morale.

Într-o zi, Daria a venit acasă plângând:
— Mami, la școală au râs copiii de mine că tati stă mai mult cu verișorii mei decât cu noi…

Atunci am simțit că trebuie să fac ceva. Am mers la Sorina și am vorbit deschis:
— Sorina, știu că Vlad vrea să vă ajute, dar familia mea se destramă. Nu pot să-l pierd.

Sorina m-a privit cu ochii roșii de plâns:
— Ioana, nu vreau să vă fac rău… Dar nici eu nu pot singură…

Am plâns amândouă în bucătăria ei mică din cartierul Militari. Pentru prima dată am simțit că nu suntem rivale, ci două femei prinse într-o tragedie care ne depășește.

În acea seară, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. L-am găsit stând pe marginea patului lui Mihai, care dormea deja.
— Ioana… cred că am greșit. Am vrut să-i ajut pe toți și am uitat de voi.

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam că drumul spre vindecare va fi lung pentru toți.

Acum încercăm să găsim un echilibru: Vlad merge la Sorina doar câteva zile pe săptămână, iar restul timpului îl petrece cu noi. Nu e ușor – încă simt uneori că trăiesc cu un străin – dar încercăm să reconstruim ceea ce s-a rupt.

Mă întreb adesea: câte familii se destramă din cauza durerii nespuse? Câte femei rămân singure în timp ce soții lor încearcă să repare ceea ce nu poate fi reparat? Poate că povestea mea îi va face pe alții să vorbească despre ceea ce doare cu adevărat.